Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Georgeta Muscă-Oană, Murmur dunărean, Editura BETTA, Bucureşti, 2019


Structurându-se pe axa unui grupaj de poeme premiat în cadrul ediţiei 2019 a Concursului Naţional de Poezie „Radu Cârneci”, cea mai nouă carte de poezie a Georgetei Muscă-Oană este o reflectare lirică a unor trăiri deosebite, care ne reamintesc că fiinţa umană este una care există şi devine perpetuu, alimentându-se atât din bucurie, cât şi din tristeţe şi durere, fiind în acelaşi timp şi o alt fel de hermeneutică a filosofiei culturii, spaţiul dunărean, „cântat” magistral de predecesori precum Nicolae Grigore Mărăşanu, Ion Trandafir, ca să (nu) ne ducem şi la Eminescu, cel din „Revedere”: „ Ce mi-i vremea, cînd de veacuri/ Stele-mi scînteie pe lacuri,/ Că de-i vremea rea sau bună,/ Vîntu-mi bate, frunza-mi sună;/ Și de-i vremea bună, rea,/ Mie-mi curge Dunărea./ Numai omu-i schimbător,/ Pe pămînt rătăcitor,/ Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămînem:/ Marea și cu rîurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele.”

Am ales special trimiterea deoarece, dincolo de întreaga sa cultură lirică aprofundată, Georgeta Muscă-Oană a ales să fie, preponderent, o eminesciană, nu numai deoarece… „totuşi este trist în lume”, care ia forma: „Doar tu, bătrâne fluviu, poţi să-mi fii/ Iar sprijin, s-asculţi tot ce-aş avea de spus.// Primeşte-mi, dacă vrei, tristeţea grea,/ Doar valul tău mai poate s-o-mblânzească.” (p.35)

„Foşniri de crinolină” se aud deseori şi chiar dacă unele texte ating teme şi motive care ţin de fantasy şi vag de postumanism („Prin ierburi stelare mă aştepţi”), gândul ne poate duce mai degrabă spre un Poe decât spre o Sylvia Plath ori Frank Bidart, ca să dăm două exemple din epoci lirice diferite:

„Tristeţi nemângâiate mă colindă/ Şi-n insomnii ce liniştea amână,/ Când braţul şi-ar dori să te cuprindă,/ Dureri năprasnice mă ţin de mână.// Departe de dorinţe sau înfrângeri,/ Îmbrăţişând chemarea din Iubire,/ În casa veşniciei, printre îngeri,/ Aduni fărâma ta de nemurire.// Ne-om regăsi cândva pe-alei stelare,/ Când peste amintiri vor ninge crinii,/ Ne vom ruga-n edenice altare/ Şi vom cânta cu Îngerii Luminii.” (p.33)

Nostalgia, melancolia se dovedesc muze acaparatoare, chiar poemul care dă titlul cărţii, plasat la final, dovedind aceasta: „Se zbate iarna pe-alei/ Şi fulgii mă lovesc în plin,/ Cu pasul greu de amintiri,/ La malul tău revin… revin.// Cu anotimpuri în priviri/ Şi sufletu-mbăiat în ploi,/ Sub salcia ştiută tac,/ Dar gându-mi fuge înapoi,// Spre anii ce-au trecut prin noi./ Tu, Dunăre, mai ştii… demult…/ Mă strecuram în trupul tău,/ Bătaia inimii s-ascult.// Înfăşurai în foşnet cald,/ Ca o maramă trupul crud;/ Eram copil atunci… şi-acum/ Te simt la fel… şi te aud.// Ecouri de ninsori îmi spun/ Că-i timpul să renunţ la tot./ O, Doamne, tare-aş vrea s-adorm/ În murmur dunărean… de pot.// Doar plânset vegetal s-aud/ Din salcia cu plete-n vânt,/ Iar luna, tresărind pe val,/ Să ştie de al meu mormânt.” (p.146)

Desigur, există un echilibru, nu predomină doar negrul, „Lumina amintirii” aducând culoare, de pildă: „Printre pescăruşii care pictau veselia/ pe verdele abia trezit,/ o rază iscoditoare cerceta faleza,/ sorbind cu nesaţ roua prelinsă pe chipul dimineţii;// cu glas care-mi amintea/ de îmbrăţişarea uitată lână platan,/ îmi spunea că a venit pentru mine.// Însetată de frumos,/ Luna mai privea cu ochi albi Pământul,/ Dunărea vălurea în armonii celeste,/ iar raza aşezată pe umărul clipei/ mă îmbia să alerg, să o prind…// Era lumina care mai purta parfumul tău.” (p.122)

În dialogul cu Natura, poate singura în stare să ne trateze de nevralgii… (prea) omeneşti, Dunării i se dă, într-adevăr, ceea ce este a Naturii, dincolo de orice Caesar. „Dunăre, mă chemi mereu!” se numeşte poemul care ne aduce aminte de homo ludens: „Iar mă chemi, iubită apă,/ Glasul vrei să mi-l auzi,/ Malu-nsingurat doreşte/ Să îmi simtă paşii uzi.// (…)// Să ne povestim, spre seară,/ Cum făceam de-atâtea ori,/ Să-mi spui ce-ai văzut în cale/ Şi, cu ochii călători,// Să mă rogi să-ţi scriu poeme/ Despre cursul tău vioi,/ Despre rănile arzânde/ prin zăpezi târzii şi ploi.// Peste noi trecut-au anii/ Simt că-s mai bătrân c-un veac/ Doar în freamătul albastru/ Îmi găsesc adesea un leac.// Sălcii spun că eşti bătrână/ dar nu te-ai schimbat deloc,/ laşi mereu în valul vremii/ Bucuria unui joc.” (p.71)

Câte-o posibilă influenţă extrem orientală, trezeşte nostalgii de samurai îndrăgostit de gheişă: „Lasă-mă să ating cu sufletul/ floarea de vişin,/ lasă-mă să o sărut cu gândul/ şi, de-o voi răni,/ soarbe-i tu lacrima albă!//(…)// lasă-mă să ning din vişinul celest/ şi-n clipa supremă/ atinge-mă/ doar cu pacea din cuvântul nerostit!” (p.70)

Desigur, sensibilitatea europeană (vintage) este predominantă, Oraşul (Galaţi) este şi el omagiat: „Acorduri din Valurile Dunării dau ora exactă/ teii tresar în vise aurii,/ oraşul adoarme…// un trecător întârziat,/ cu desaga plină de amintiri,/ îşi poartă povara nesomnului.” (p.106)

Muzicalitatea (care ne aduce aminte că poeta este semnatara unuia dintre imnurile echipei Oţelul!) este şi ea de remarcat: „sunetele zboară din violoncel/ ca un strigăt de durere,/ Iar din harpă cad lacrimi potolite,/ sfâşie şi bucură în acelaşi timp…”

Într-un fel, la această oră, aceasta este şi definiţia poeziei Georgetei Muscă-Oană: bucură şi sfâşie pe orice cititor, atent sau neatent la misterele existenţei, ca o trecere de la o muzică de Michel Pépé, menţionat la pagina 111, la un Requiem de Mozart, cu un antract de îngeri care murmură tropare…

Bref, cum ar spune un Eric-Emmanuel Schmitt: „O singură recomandare – reflectați. Ascultați tăcerea. Cum se rup frunzele de trunchi în Grădina Luxembourg.”

Între un vegetal deloc ca la Ana Blandiana („noaptea devine un cântec vegetal”) şi un simbolism care dă culorilor şi muzicii ceea ce este a lor, îmblânzind presimţiri şi dureri, atentă la rituri de trecere, Georgeta Muscă-Oană este, în ultimă instanţă, şi o… neo-mioritică: „Pe un rid din fruntea nopţii,/ Lângă vis de margarete,/ Înverzind dorinţe-n piepturi,/ Scrie dragostea sonete.// Şoapte de lumini rotunde/ Trec prin rimele trăirii,/ Ceru-şi lasă-ngăduinţa/ pe retinele nuntirii.// Invitaţi, doar stele-albastre/ Şi mesteceni - cavalerii/ Vântul răscolind miresme/ prinse în cununa verii.// iar când sufletele-or face/ Legământ pe totdeauna,/ Cu inele de lumină,/ Martoră ne fie Luna.” (p.140)

„Strigăt de cocor” misterios, poezia se întoarce către arhetipuri…

Citit 1225 ori Ultima modificare Marți, 14 Ianuarie 2020 13:59

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.