CRONICĂ DE CARTE | Un roman sentimental, de şi pentru suflet. Personaje marcate de toamnă

CRONICĂ DE CARTE | Un roman sentimental, de şi pentru suflet. Personaje marcate de toamnă
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Mihaela Gudană, "Strada cu lavandă", Editura Stef, Iaşi, 2018


Am ales titlul cronicii după ce, terminând cartea de citit, m-am reîntors la începutul ei, pentru caseta tehnică. Uitasem de moto-ul cărţii, dintr-un "Semn 3" al lui Nichita Stănescu: "Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul (…)?"

Şi, într-adevăr, la rece, avem de-a face cu un roman-bolero, eseu-dialog despre iubire şi suflet, sfârşind apoteotic cu vernisajul unei expoziţii de pictură la Bucureşti (majoritatea "acţiunii" se petrece la Iaşi!), eveniment urmat de descătuşarea energiilor erotice, pentru ca să urmeze un final cu totul şi cu totul neaşteptat…

Un „bolero” sisific deoarece… „întoarcerea este totul mereu, pentru că toamna nu s-a născut întreagă pentru nimeni” (p.171), Toamna fiind, într-un fel, anotimpul personaj-principal, deşi sunt şi momente deosebite, estetic vorbind, legate şi de celelalte anotimpuri, lavanda, evident, înflorind, dacă apelăm la specialiştii internetului, toată vara.

Personajele, la a doua sau chiar la a treia tinereţe, sunt marcate de toamnă (o toamnă a vârstelor), chiar vernisajul-cheie al cărţii purtând numele de „Toamna în culori de suflet”, deşi toate cele 22 de lucrări expuse, ale pictorului şi profesorului Vlad Noureanu, surprind femeile în diverse ipostaze; există, de fapt, două vernisaje, unul la Iaşi, de unde pleacă, oarecum, întreaga poveste (Vlad este obsedat de… Poveste, poveşti), o poveste de iubire imposibilă, formă de adulter, subiect gras pentru o oarecare Administraţie a Păcatelor, scrupulul suprem al eroinei principale şi al n alte reprezentante ale sexului frumos fiind şi aici „bărbatul altei femei”!

„Lavanda sufletului” pictorului, Ioana, „singură de ceva ani adunaţi, număraţi de ea cu durere”, „părea fericită uneori, râdea, era plină de viaţă, dar în spatele acestor stări, sufletul ei tânjea după un copil, după un soţ, după o familie. Încă spera că într-o zi va avea măcar o parte din tot ce îşi dorea să aibă. Şi mai ştia că nimic nu venea întâmplător în viaţa cuiva, că lucrurile erau aşezate de forţe nevăzute, doar simţite ca făcând parte din organizarea vieţii.” (p.19), fusese profesor de franceză, avea acum o firmă de traduceri, „era frumoasă, încă tânără, cu o alură deosebită, era o femeie după care bărbaţii aruncau priviri, era uşor provocatoare, cu sânii îndrăzneţi datorită mărimii lor, trupul ca o clepsidră, punând în evidenţă talia, asemănătoare curburii unei viori, de parcă de acolo ar urma să iasă sunete în urma unor mângâieri. Era frumoasă, cu părul lung, castaniu, ochii verzi, prea verzi uneori chiar, cu buzele senzuale, colorate în tonuri de ruj naturale, Ioana era femeie! O femeie adevărată dintr-o grămadă de motive.” (p.11-12)

Aşadar, fără a strica nicio surpriză, Ioana se îndrăgosteşte de Vlad, Vlad n-ar zice nici el nu („Tu vrei să începem o poveste?”, p.45 - din cele 260 ale cărţii)… Destinului („Dintr-un ochi nestins şi atent, destinul vorbea, dar se auzea cum singurătatea cânta.”, p.63. Concret, cam nervos, el declamă: „Totu-i destin!”, p.67), dar acest Tot trenează, are eternitatea de partea lui, nu se grăbeşte deloc, propune dialoguri, dialoguri, trandafiri galbeni, dialoguri, liliac alb, dialoguri, trandafiri roşii, dialoguri şi, desigur, lavandă, câteva plimbări, întâlniri la cafele (pentru ea fără zahăr, la propriu), plimbări şi pe „Strada cu lavandă, carte care apare chiar în carte, carte rivalizând alteia, tot prezentată în carte, probabil scrisă de el, dar apărând cu un pseudonim feminin, „Cântecul interzis”, la urma urmelor şi „Strada cu lavandă” este un astfel de cântec, exceptând o noapte, „prin vorbe mici” dorindu-se construirea unor „poveşti mari” (p.55), de fapt o dragoste mică opunându-se unei dragoste mari.

Desigur, cititorii şi mai ales cititoarele vor putea răspunde dacă Vlad chiar a iubit, iubeşte „profund şi clar” sau invers, dacă Ioana a iubit (şi ea) astfel, dacă chiar a fost nevoie de atâtea cuvinte (într-o scrisoare introductivă, citită de un personaj lăsat apoi de izbelişte, se spune „Noi nu aveam nevoie de cuvinte niciodată.”, p.4), dacă nu a fost „prea multă pisiceală” (zice iarăşi Vlad, într-unul din momentele sale de exasperare sau de luciditate: „- Încearcă să iei lucrurile altfel, mai în râs şi îţi va fi mai bine. Prea multă pisiceală în tot şi în toate…”, p.161)… Păstrând proporţiile şi diferenţele, Vlad este un Domenico Soriano (interpretat de Marcello Mastroianni) în „Matrimonio all'italiana” (film de Vittorio de Sica), care, altfel, încearcă să depăşească premisele unei iubiri. Dar în comedia amară italiană legătura, şi de iubire, durează peste 22 de ani, sfârşind cu o a doua nuntă, reală.

Valeriu Butulescu spune pe coperta a IV-a „personajele romanului sunt oameni obişnuiţi, care trăiesc, iubesc, speră şi suferă”. Mai degrabă, maniera relatării este una (poate) obişnuită, care nu vrea să şocheze stilistic, portretul care apare în dormitorul unei noi căsnicii (p.256-257) „înrămând” frumuseţea cuminţeniei unei scrieri „între cer şi pământ”, cuminţenie care însă ţine cont de lecţii din (autorii sunt menţionaţi) Ionel Teodoreanu, Gib Mihăiescu, Octavian Paler, Mihail Sebastian, Nichita Stănescu, Eminescu, Paulo Coelho, Marquez, Osho…

Amăgirile şi certitudinile Ioanei pot fi şi ale Mihaelei Gudană, apropo de dragostea dintre literatură şi realitate.

Dar literatura, domeniu în care Mihaela Gudană deja are experienţă, poate avea multe alte surprize pentru scriitoare. Este tot o poveste, tot o poveste de iubire care, odată începută, nu se va sfârşi vreodată, cum se sugerează la pagina 7: „- Poveştile se scriu pentru a rămâne altora! Poveştile sunt poveşti, trebuie să dăinuiască nepoţilor şi strănepoţilor noştri. Aşa s-a întâmplat şi cu aceasta, pe care tocmai ai citit-o! Am scris-o pentru tine, pentru alţii care ar fi încântaţi să afle despre astfel de poveşti de iubire începute, dar, de fapt, nesfârşite vreodată.”

Bref, această nouă interpretare literară a mitului lui Tristan şi Isolda nu vă va lăsa indiferenţi, cum nu nu vă poate lăsa un ceai de levănţică sau un parfum:

„Își dusese sufletul pe strada lui, pentru a-l face să se cunoască, să se întrebe singur, fără a se privi în oglindă, cum trăiește, cu ce a ajuns până la această vârstă la care sunt puse în balanța suflete de oameni, de bărbat îndrăgostit în tăcere, de femeie singură, dornică de tandrețe și afecțiune. Pe această stradă locuia el, omul ei iubit, cel care o scălda de atâta vreme în marea ochilor lui, tăcând. Florile de lavandă își arătau gingășia în culori. Nu mai văzuse atâta frumusețe pe o stradă și nu mai iubise atât de adânc pe nimeni, până la Vlad. Se întoarse, mergând spre casa ei, pentru că iubirea lui plecată lăsase în urmă miros de lavandă pustie. (...) Pășind agale, gânditoare, își aminti că Olga îi spusese cândva, pe la început, când se cunoscuse ea cu Vlad, când se simțea atât de învăluită de el: «Ca să gonești ispita și gândurile rele, bea ceai de levănțică!» Citise acest lucru într-o carte în care un vraci folosea tot felul de plante: de la rădăcini până la scoarță și frunze, de la fibre până la semințe și fructe pentru tămăduiri și ceaiuri. Acum, ea avea lavanda în față, dar nu avea nevoie de leacuri pentru că se lăsa ispitită cu plăcere și întorcea totul, dăruind cu atâta dragoste tot ce avea bun în ea.”

Îi mai zice Vlad în „nesfârşitul” dialog: „- Să te rogi, să fie totul bine!”

Doar literatura nu este doar realitate!

Citit 2030 ori Ultima modificare Vineri, 07 Februarie 2020 15:45

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.