Liviu Iulian Cocei, "SimpliCitate. Meditații sentențioase", Editura Muzeului de Istorie Galați, 2020
O carte în vogă este, de câteva săptămâni, "Pământul este plat", Humanitas, 2019, de Alex Doppelgänger - unde se încearcă să se dea de cap raportului dintre știință și neștiința mascată în pseudoștiință: "când dai șanse egale pseudoștiinței și științei în mass media, câștigă pseudoștiința, nu știința! Publicul înțelege că există într-adevăr o controversă, că știința are un oponent legitim. Când permiți pseudoștiinței să urce pe aceeași treaptă cu știința, nu creezi o lume mai bună, nu ameliorezi gândirea critică și nu faci un pas în plus spre adevăr. Ba din contră, facem cu toții un pas înapoi, iar noaptea minții câștigă teren."
Cea de-a doua carte a lui Liviu I. Cocei, despre care scriem aici, devine, volens nolens, complementară cărții-star a lui Doppelgänger, pledând pentru nu neapărat noua filosofie absolută a ironologiei, ci mai degrabă pentru o nouă învestire a filosofiei ostracizate din nou (regimul comunist o izolase bine, noile regimuri au scos-o rapid din licee), războiul fiind declarat (cu mănuși aristocratice) tot minților întunecate...
Este o carte complementară și primei cărți a lui L. I. Cocei, "Surâsul lui Momus", continuându-se idei, demonstrații, portretul lumii actuale. Explicându-se subtitlul "Surâsului...", "Eseuri de ironologie aplicată în filosofie și științele sociale", se pleacă de la Kierkegaard, părintele analizei totale a ironiei, ajungându-se la Wayne C. Boothe, care considera "știința ironiei ca fiind disciplina disciplinelor". Pentru că, în istorie, filosofia fusese considerată "regina științelor", pe baza acestor premise se poate trage concluzia că ironologia ar putea fi noua filosofie, născută din apropierea aproape apocaliptică dintre filosofia postmodernistă și cea postumanistă, pardon, de la "postmodernizarea cinismului" către postumanizarea cinismului.
Fără malițiozitate, să avem norocul să intre astfel Galațiul în istoria filosofiei? Nepornind de la sentimentul gălățean al ființei, dar ajungând la școala academică gălățeană de filosofie (desigur, influențată de cele de la Iași, București, Cluj, dar mai ales de marii filosofi ai lumii, poate puțin și de spiritul Păltinișului și de cortegiul funerar al lui Cioran!), ba coborând până către electrizantul Marius Cocceius Nerva (Liviu beneficiind, printre altele, și de un stagiu de cercetare doctorală în Italia), lăsând, totuși, gluma deoparte, ironologul nostru întregește o generație de intelectuali având rădăcini gălățene, dar care se remarcă din Mexic până în China, via bătrâna Europă, la granițele dintre eseu, filosofie, științe, istorie, publicistică, religie, (strict literar-artistic este altă discuție, poate de la Galați pornind deja un nou Brâncuși sau un nou Gogol) această generație fiind pentru Galațiul spiritual precum cea din "1927" pentru România Mare (a fost un 1927 și pentru Spania!). Dacă Liviu Cocei se va regăsi și simți bine printre nume precum Doru Căstăian, pr. Radu Preda, Silviu Lupașcu, Viorel Rotilă, George Enache, George Silion, Nona Rapotan, Florian Banu, Ovidiu Nedu, Decebal Nedu, Adrian Pohrib, Paul Gabor, Arthur Tuluș, Ion Cordoneanu, Mihail Androne, Nelu Stamate, Richard Constantinescu, pr. Ioan Popoiu, Cătălina Dobre, Sorin Atanasiu, Codrin Vasiloancă Smirnoff, Leonard Matei, Oana Dugan, Mirel Floricică, Costică Ardeleanu, Elena Grigoriu și cu siguranță se poate ajunge la măcar 100 de... tineri nemuritori în aceste domenii (operele și realizările celor de mai sus îmi sunt doar mie mai cunoscute și este mai mult ca sigur că am uitat chiar și vreun prieten), tineri care vor schimba în bine ceea ce se poate schimba, poate și cu ajutorul ironologiei. Ar fi un alt fel de Paște, sărbătoare pentru noi!
Liviu Cocei propune, pe lângă Exercițiul în sine al Ironologiei pure, și alte exerciții, precum cel al absenței personale, exercițiul împotriva tendinței de victimizare, exercițiul eschatologic... Desigur, nu sunt exerciții pentru o minte leneșă, ceea ce se re-propune este continua cunoaștere a lumii.
Desigur, în preajma lui Dyonisos, gânditorul nu se îmbată cu apă rece: este un lucid "cameleon" filosofic cu permis de cameleonizare (cam cum este agentul 007 cu licență de a ucide), fiind și nietzschean, dar și cioranian, kierkegaardian, noician, neo-stoic (stoicism socratic) sau (tot neo) cinic.
Aforismul și fragmentul filosofic predomină în manuscris, dar există și un studiu mai amplu, intitulat "Ironism și victimizare. Eseu despre limitele culturale ale libertății de exprimare".
Nu este neglijată, cum ziceam, nici "sfera cinismului", care ajută la portretizarea lumii în care trăim: "Fiecare stat și fiecare religie îşi are extremiştii săi, pe care, în momente de cumpănă îi lasă să îşi arate "colţii" şi chiar "să muşte". Măreţia unui stat sau a unei religii, însă, constă în puterea sau, mai bine zis, în măsura în care acestea sunt în stare să-şi ţină în frâu "câinii", respectiv să-i "dreseze", în aşa fel încât "muşcătura" lor să devină doar una simbolică. Numai intrând în domeniul cinismului, care porneşte de la cea mai frivolă ironie şi poate ajunge la cea mai nobilă, putem valorifica aspectul creator al agresiunii."
Spre deosebire de primul volum, în care Liviu Cocei era evident în căutarea... Stilului (mai degrabă artistic decât filosofic), "SimpliCitate. Meditații sentențioase" trece de tensiunile dintre Scriere, Gândire, Eliberare și Sforțare, se relativizează prin relativizare călcând pe relativizare.
În lupta cu paradoxurile, Ironia pragmatică, evoluționistă, se va întoarce către acel "Știu că nu știu nimic", punctat de către Liviu Cocei și prin fragmentul următor: «A transforma filosofia într-o "ştiinţă veritabilă" e ca şi cum i-ai cere lui Alexandru cel Mare, după ce a cucerit lumea, să domnească numai în Macedonia. Pasul imediat următor: îngustarea itinerariului filosofic până la a face din această nobilă preocupare intelectuală o "filosofie a filosofiei".»
Geopolitic și vag aristotelic, (Alexandru sau Liviu) ar putea acum să unească spiritual Macedonia de Nord (ne întoarcem la sentimentul ființei) cu... o filosofie a istoriei ironiei, înfrângând tentațiile obsolescenței ș.a.m.d.
În "Surâsul lui Momus" este citat Nietzsche, de mai multe ori, dar noi ne oprim la unul din "Știința voioasă": "Ce importanță are o carte care nici măcar nu ne poartă dincolo de toate cărțile?"
Încercările filosofice ale lui Liviu Cocei ne poartă dincolo de multe cărți fundamentale ale omenirii, nu de toate, dar ceea ce este mai important mi se pare că ne și întoarce la unele, repetiția putând fi și o cheie ironică, dar și una din mamele denaturate ale învățăturii... rostului filosofiei, o zeiță și ea, printre altele...
