În sentinţa de condamnare a profesorului, criticului literar şi gazetarului Vasile I. Cataramă sunt luate în obiectiv, pe lângă lucrarea „Eminescu zilelor noastre”, şi lucrările „Cântare ţării mele”, cu notă distinctă creaţia „Cocoşul roşu”. Şi nu e greu de intuit cine era „Cocoşul roşu”? Nimeni altcineva decât marele Imperiu Sovietic de la Răsărit ce instalase terorea în ţările dimprejur.
Colecţia de poeme „Cântare ţării mele” număra 120 de pagini şi în numerele trecute am citat şi noi din „Prolog” şi din „Profetul”. Manuscrisul mai cuprindea creaţii sugestive, cum ar fi: „Boierul”, „Popa”, „Păcală în RPR!” şi altele, poeme sau pamflete care constituiau adevărate fresce socio-culturale ale vremii... Folosind metafora, personificarea, invectiva în stilul lui Agrippa d’Aubigne (1577-1590), gazetarul Vasile I. Cataramă prevestea, anunţa starea de teroare ce urma să se intaleze în România de după al II-lea Război Mondial.
În scrierile sale, „Bătrânul poet de vremuri grele” nu a neglijat nici satira, nici expresia aşezată plină de sens şi de conţinut, cu respect pentru fond şi nu pentru formă. V.I.C. a încercat prin aciditatea cuvântului scris să atragă atenţia că prostia şi dorinţa de a face pe placul noilor ocupanţi (sovieticii) nu fac decât să semene confuzie şi teroare. În „Epigonii”, Vasile I. Cataramă, după „non-modelul” celor de la Mihai Eminescu, se opreşte asupra unor scriitori ai vremii, ironizându-i, arătând cât de superficiali şi de servili sunt.
Între aceştia este scriitorul Eusebiu Camilar (1910-1965), la care profesorul Vasile I. Cataramă a ajuns în calitate de gazetar - în toamna anului 1942 - pe când amintitul „epigon” (Eusebiu Camilar) era mai marele de la „Cetatea Moldovei” - „revistă naţionalistă închinată duhului şi slovei naţionaliste”, ne lămureşte tot V.I.C.
Epigoni... limbuţi
Acest scriitor este ironizat şi într-o strofă din „Epigonii”, unde V.I.C. îl parodiază, îl arată cu degetul pe autorul (la Eusebiu Camilar ne referim) „Stejarului din Borzeşti” (lectură în manualul de clasa a III-a). Camilar este văzut drept „dictatorul literar” de la „Cetatea Moldovei”...
„Eusebiu Camilar, neferice trăgea spuza,/Pe trecutul cel albastru practicat la George Cuza,/fericit c-a fost de verde ca şi brazii din Cordun,/azi prin neguri tot mai mult, pe pământul ţării scuipă/din a cărui sânge azi toţi streinii se îmbuibă,/ca să mi-l ridice-n slavă cititorul cel nebun”.
Şi câţi camilari avem şi noi astăzi?! Cât de actuale sunt lucrările lui Vasile I. Cataramă şi, cu siguranţă, aceasta este calea spre nemurire. Ca lucrarea pe care o faci în viaţă să rămână în timp de actualitate. Numai aşa „lucrătorul” - profesorul şi gazetarul V.I.C. - ară în „pământul” cel bun.
Şi nu e totul. Într-unul din manuscrisele sale, V.I.C. ne descrie prima întâlnire, cu acest scriitor şi traducător (Eusebiu Camilar), petrecută în august sau septembrie 1942, unde îl percepe drept „dictator literar”!, de la care (V.I.C.) a primit „recomandaţii limbute”.
Nici nu ne miră notiţele profesorului şi criticului literar Vasile I. Cataramă (despre Eusebiu Camilar), dacă avem în vedere că George Călinescu îl vedea pe V.I.C. încă din vremea studenţiei (pe când activa la „Noua Junime”) drept „un fel de Wagner, care visa cum s-ar zice pre limba noastră, să împlinească dorinţa de a cerceta şi de a scrie”.
Atitudine inconsecventă
Astfel, V.I.C. notează despre Eusebiu Camilar: „Un tânăr cu o cultură mediocră (nulă chiar), cu o atitudine inconsecventă, oscilatorie, între cele două extreme”; pe deasupra se mai găsea şi la „secretariatul unei reviste care se pretindea serioasă”, de la el, V.I.C. primind ceva „recomandaţii limbute”!
Ironia, satira sunt figuri de stil de care Vasile I. Cataramă uzează din plin. Dar, creaţiile sale sunt - potrivit consideraţiilor din expertiza realizată la proces de profesorul Alexandru Dinu - lucrări solide, bine documentate şi deloc calomniatoare, sprijinite de o cultură pe măsură. Şi până la urmă, orice gazetar - „flacără vie a timpului său”, „câinele de pază al societăţii din care face parte” - are la îndemână libertatea de expresie şi de exprimare. Şi când ziaristul îşi foloseşte libertatea de exprimare din credinţă şi cu credinţă, atunci, lucrurile nu sunt deloc complicate.
Din nefericire, instituţia libertăţii de exprimare - imediat după al Doilea Război Mondial - nu funcţiona: însă V.I.C., folosind din plin „armele cuvântului” şi vasta-i cultură, creionează realitatea imediată folosindu-se de o multitudine de figuri stilistice şi artistice. Şi una e să abordezi reportajul, ca gen publicistic, şi cu totul alta este să versifici, să parodiezi o situaţie dezastruoasă. „În capitală... patrioţii!.../Tresar când văd buchetiere/cu mari garoafe, crizanteme,/se sparge bobul lor de fiere,/peste gingaşe diademe...” („Cântare ţării mele”, fila 216 manuscris).
„Frumoasă Ţară bogată...”
(fragment din „Cântare ţării mele”)
În trenuri lungi, cu burtă, grele,
De aur, de petrol şi sare,
Îngrămădesc pe jos sau schele
Tot ce pământul mai bun are...
Samsarii vremii le aşteaptă,
Că ele gâfâind în gară,
Că nicăieri nu e o ţară,
Mai bine mulsă şi deşteaptă,
Ca pântecul gras să-l deşerte,
Că banul nicicum miros n-are,
Sub orice stemă-i cu cătare,
Şi Dumnezeu poate să-l ierte...
Ţăranul biet visează milă,
Din Bucureşti sau altă parte,
Dar lampa lui i-aduce silă,
Minciuna de pe orice carte....
În el e cuibărit de veac,
Întreaga ţară ca o faţă,
Bogat în ea ca şi sărac,
Speranţa ei de ea s-agaţă...
În el de mult fierbe-n adânc,
O cântă pe diminecate,
Iar dacă unu-i prinde viersul,
Nu e să-l cânte pentru ei,
Se duce-n lume cu tot ghiersul,
Să se ridice pe mişei.
Aşteaptă ţara să se arate
Şi trâmbiţa din nou să sune,
Din bietele cătuni şi sate,
Vestiţi plăieşi din nou s’adune...
Dar nu se vede decât cerul,
Răbdând în văzul tuturora
O asuprire grea cu fierul
Pentru Sodoma şi Gomora...
Cloaca nopţii şi viesparul
Minciunii şi lenei sfruntate,
Să libereze mâini şerparul
Şi piatra omului din spate... (Vasile I. Cataramă)
