Am parcurs conţinutul celor zece porunci, avându-l călăuză pe Moise, însă nu am pătruns toate sensurile pe care le comportă Decalogul. Porunci pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le concentrează în doar două mari poveţe: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Observaţi cât de concentrată este învăţătura pe care o dă Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ şi cum ne îndreaptă atenţia către lucrurile esenţiale. Ne învaţă dragostea, iubirea de aproapele şi ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În fond, ascultatea faţă de Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul este esenţa dobândirii luminii; şi din ascultare şi din dragoste de Dumnezeu, Mântuitorul a venit pe pământ, printre oameni. Moise a adus legea, Mântuitorul a adus harul lui Dumnezeu, iubirea şi iertarea.
„Dumnezeu nu dă ordine, ci lansează invitaţii”, ne spune teologul Paul Evdokimov. „Ascultă, Israel!” sau „Dacă voieşti să fii desăvârşit”, ia crucea şi urmează-Mi Mie, Fiul lui Dumnezeu. Încă de la Facere, Iisus Hristos ne-a dat şansa libertăţii şi voinţei de a alege între dragoste şi păcat. Şi pe cât suntem invitaţi la dragoste şi la facerea de bine, pe atât de mult omul a ales păcatul. De mii de ani, Dumnezeu ne vrea în lumină, iar noi alegem locurile sumbre, întunericul păcatului şi al vinei.
Răul se naşte din neştiinţă de Dumnezeu
La modul declarativ, toţi Îl iubim pe Dumnezeu, toţi vrem să facem binele, numai că faptele rele, săvârşite din rea credinţă ne demască răutatea, păcatele şi neputinţele noastre. Păcatul oricum s-ar numi el - hulă la adresa lui Dumnezeu, calomnie (adică, minciună) la adresa semenilor, mânie, invidie, lene, slavă deşartă - toate poartă umbra vinei noastre şi a egoismelor noastre... Fugitiv, când păcătosul îşi atinge ţelul egoist, de cele mai multe ori, pare un om mulţumit.
În realitate, scoaterea lui Dumnezeu din viaţa noastră, păcatul repetat în care ne complacem, şi apoi apăsarea şi vina păcatului îl afundă pe om în marea de întuneric a iadului… „Nesimţirea lui Dumnezeu este o nesimţire şi o nebunie a sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele care mântuieşte sufletul din cunoştinţa de Dumnezeu. Prin urmare, dacă nu te vei sârgui să faci voile tale, petrecând în trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla…”, ne învaţă Sfântul Antonie cel Mare, în Învăţături despre viaţa morală (Filocalia I).
Observaţi că aceste învăţături vin de la un Sfânt care s-a nevoit în Pustia egipteană zeci de ani. Şi mai subliniem că dincolo de teorie, dincolo de normative şi de reguli omeneşti, trăirea în Hristos şi cu Hristos ne arată marea dragoste pentru Dumnezeu şi pentru om. Într-o lume confuză în care materialul primează, într-o lume în care viciile au luat locul virtuţii, nici nu e de mirare cum păcatul este la rang de virtute.
Trăim doar pentru trup?
Libertatea în Hristos este atunci când renunţăm la ideea naivă, egoistă şi arogantă că ne trăim vieţile după propria voinţă. Anticii l-au îmbrăţişat pe „carpe diem”, acel „trăieşte-ţi clipa” şi, paradoxal, deşi ne declarăm creştini, ce mult ne complacem în păcat! Cum să nu ne desfătăm ochii şi urechile cu trupuri goale, cu podoabe pentru trup care mai de care?!... Toate le facem pentru trup şi mai nimic pentru suflet.
Şi uităm că primii creştini se numeau Sfinţi şi chiar trăiau ca Sfinţii, preocupându-se, deopotrivă, pentru trup şi pentru suflet. Şi „om este cel ce a înţeles ce este trupul, că este stricăcios şi vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege şi sufletul că este dumnezeiesc şi fiind muritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercare şi îndumnezeire”, ne spune tot Sfântul Antonie. Omul este pământ şi suflare din viaţă.
Adică este trup şi este suflet. Şi sufletele au minte, mintea - în rugăciune - coboară în suflet şi atunci stai la sfat cu Dumnezeu... Dar vai de sufletul fără minte... „Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate suflete au minte!, spune Sfântul Antonie cel Mare.
Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi bine cinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu. Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa”, adaugă Sfântul Antonie cel Mare.
E vorba de acea lumină necreată care vine de la Dumnezeu. Şi cel care voieşte să se lepede de întuneric, trebuie să se împărtăşească din lumină. Respectând Legea şi prorocii şi învăţătura Bisericii în care s-a născut.
Povaţa părintelui Teofil Pârâian
Ce presupune viaţa creştină, ce este omul şi ce presupune adevărata viaţă creştină, cea arătată nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos?
Am ales pentru aceste lămuriri, câteva gânduri şi poveţe ale părintelui Teofil Părâian, până la trecerea la cele veşnice, arhimandrit la Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus.
Rămas Părinte de suflet între Marii Duhovnici prin cărţile şi învăţăturile sale. „Primii urmaşi ai lui Hristos au trăit în Antiohia şi s-au numit creştini, denumire care echivala cu cea de sfânt. Cei dintâi au fost ucenicii Mântuitorului. Şi ca să fii ucenic, trebuie să te pleci cu fruntea în faţa Învăţătorului. Nu se poate să fii creştin, fără să fii ucenic…”
Cuvântul creştin se deduce din „christianus”, adică aparţinător lui Hristos. Sensul iniţial era de „frate” sau de „sfânt”. Secularizarea, manipularea prin presă după false modele, îndepărtarea noastră de cele sfinte a coborât mult pragul dorinţelor... Cine mai doreşte astăzi să fie ucenic, al unui Învăţător pământesc sau al lui Hristos?
Şi apoi, unde are început ucenicia? Acolo unde începe supunerea faţă de Iisus Hristos. Părintele Teofil Părâian ne învaţă că folosind învăţăturile Scripturii, poţi face ceva în viaţă doar prin „supunerea cu mintea care este foarte importantă.”
Din Evanghelia după Luca, ucenicul (Sfântul Luca) ne relatează cum a fost convertit Sfântul Apostol Petru drept ucenic al lui Hristos. Şi părintele Teofil, care s-a nevoit o viaţă în rugăciune şi viaţă aleasă, ne explică...
„Atunci când ai de ales - ca îndrumător de suflete - trebuie să te gândeşti mereu la ce ar face Iisus în locul tău? Să te raportezi permanent la viaţa creştină. A-L urma pe Hristos, înseamnă să te laşi schimbat de Mântuitorul; să dai ceva din viaţa ta pentru slava lui Dumnezeu. Tatăl Ceresc lucrează cu omul şi omul lucrează cu Dumnezeu.
Orice părinte din lumea aceasta este împreună lucrător cu Dumnezeu. Suntem colaboratori cu Dumnezeu şi primim de la Dumnezeu viaţa spirituală, iar viaţa poate să fie înmulţită şi prin strădania noastră de a ne dărui, de a ne depăşi pe sine prin credinţă, prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru”.
Şi când mergi pe urmele lui Hristos, aduni încet, încet şi rodul iubirii creştineşti. Şi atunci, viciile noastre, ura, răutatea, patima şi toate cele rele de pe pământ şi din viaţa noastră nu pot fi îndepărtate decât prin credinţă, în Biserică şi nu explicând despre credinţă fără să ştii măcar conţinutul Simbolului de Credinţă.
Hristos înseamnă viaţă aleasă, faptă bună la orice pas şi nu doar bune intenţii declarative...
În fotografie - Mănăstirea „Sf. Antonie cel Mare” - Egipt, octombrie 2010
