Nu există țară pentru tineri scriitori (și cititori)!

Nu există țară pentru tineri scriitori (și cititori)!
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Dan Ciupureanu, "Omar și diavolii", Ed. Polirom, Iași, 2017

Dacă, în urmă cu câteva săptămâni, Romeo Aurelian Ilie vă prezenta poetul Dan Ciupureanu (subliniind, totuși, că între lirica și proza sa există întrepătrunderi), ținând cont că de curând i-a apărut și al doilea roman, ne vom opri puțin și asupra prozei sale, non-conformiste, tensionate, dinamice, à bout de souffle, pe care o poți situa, referindu-ne aici doar la „Omar și diavolii”, între „Portocala mecanică” (lui Anthony Burgess), mai ales în primul sfert al cărții, „De veghe în lanul de secară” sau alte scrieri ale lui Salinger (poate prin modul de construcție a personajelor, Ian, cel principal, fiind, așa, un pic, mai mult sau nu, un fel Holden) și „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (romanul lui Ken Kesey este menționat de două ori în paginile „Omarului...”, p.30 și 150)... Dacă este să mai cădem în ispitele comparatismului, ne mai putem gândi și la excelentul roman al lui Augustin Cupșa, „Așa să crească iarba pe noi”, și „Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu”, prin spațiu geografic-literar sau frescă socială!

În „Omar și diavolii”, Eterna Craiovă este locul magic al unui mizerabilism sanctificat cu toată disperarea omenească, „formarea” personajului (O. Nimigean scrie pe coperta a IV-a că avem de-a face c-un bildungsroman à rebours: autoficțiune crudă, nu doar lipsită de concesii pentru amorul propriu al naratorului, ci chiar înclinată spre un anumit masochism”), continuând cu un episod italian (Verona și împrejurimile ei), Spania și, en fin, cu Parisul etern și el, cu fantoma și mormântul lui Cioran, acest Golem al spiritualității româno-franceze care a ales o chilie-garsonieră unde să se refugieze, în loc să cucerească lumea, Cioranul care ar trebui să fie Nietzsche al românilor și al francezilor, dacă nu a(r fi) fost oarecum „ascuns” în ultimii ani, dar pe care oricine îl va invoca dacă va avea de-a face cu Parisul și cu românii, așa cum se întâmplă de două ori în carte, așa, parcă doar în fugă: „Mergem pe jos până la cimitirul Montparnasse. Găsim mormântul lui Cioran - e plin de flori și scrisori, citim o scrisoare în care expeditorul îi mulțumește lui Cioran pentru întreaga sa operă, mă gândesc la moarte.” (p.98) Sau, la paginile 107-108: „Iau o bicicletă de la o bornă de închiriat, am abonament - un card magnetic cu care deblochezi ce bicicletă vrei, în oraș sunt stații de bicicletă peste tot. Trec pe la Port-Royal - sunt mort de beat, merg în zigzag, mai să cad de pe bicicletă, și o iau prin spate pe lângă cimitirul Montparnasse. Ciorane, mă auzi? Strig de pe bicicletă - niciun răspuns. Cad. Mă ridic și poresc iar la drum. Trec pe contrasens să scurtez drumul - sirenele poliției șuieră în spate. Îmi verifică actele, îmi pun fiola și mă urcă în dubă. Ce politicoși sunt ăștia, îmi zic - e prima oară când mă oprește poliția în Franța. Nu-ți putem da drumul în halul în care ești, vei rămâne la noi, îmi zice un polițist.”

Să nu se înțeleagă că ar fi vreo influență clară, fără echivoc, în construcția personajelor, din perspectivă cioraniană: școala vieții ar fi mult mai explicită, cu toate dificultățile vieții de familie și... de cartier, despre care aflăm de la primele pagini. Trei frați, dintre care unul dat la crescut de către părinți bunicilor, Costi, Ian (cel ce va deveni... Omar) și „Marius, fratele meu cel mare, se descurcă mai bine - a citit aproape toată biblioteca alor mei și, împreună cu tata, care este inginer și poet, e de părere că sunt prost și că nu voi fi niciodată în stare de nimic. La școală nu mă descurc foarte bine, îmi place matematica; numai mama are răbdare cu mine și mă face să înțeleg - de când au disponibilizat-o de la fabrică, crede că are bioenergie și vindecă toți vecinii și prietenii de familie, iar pe mine m-a convins că pot vedea boala în oameni și energiile negative...”, p.8, bref, mama este internată cu diagnostic schizofrenie paranoidă, cei trei sunt umpluți de păduchi, sau, mă rog, doar Ian, „prietenii lui Marius, punkiștii, vin aproape în fiecare seară la noi, tata le citește din poeziile lui și ei sunt entuziasmați, îi zic lui Marius că are cel mai cool tată din lume, beau și ascultă muzică punk până spre dimineață - adorm cu greu, mă duc la școală năuc, câteodată nu mă mai trezesc și rămân acasă.”, viața merge mai departe, anii trec, cu prieteni dubioși sau speciali, cu furturi, bătăi, primii fiori ai iubirii, morțile bunicilor, muzică punk, mare, valuri, șapte fete punkiste care îl iau pe Ian la Costinești, are zece ani, viața merge înainte, baruri, discoteci, ștrand, fotbal (se poate Bănie fără fotbal?), exmatriculări, petreceri în cămine de nefamiliști, iar bătăi, aniversări, nici nu știi când ajungi la 17 ani și o cunoști pe Roxana, iubirea vieții (oare?), te îmbolnăvești de hepatita A, ești internat, mai trec niște ani, se ajunge la discuții aprinse despre filosofie și poezie, apar rivali pentru Roxana, lupta cu demonii continuă, Roxana și Ian se angajează la o editură, care scoate și o revistă literară lunar ș.a.m.d. Cealaltă jumătate a cărții cuprinde aventurile din străinătate, mai sus amintite, sfârșindu-se cu moartea fratelui Costi, surprinzătoare, totuși, acasă, dar și cu căderea în criză de depresie sau ce-o fi a eroului, cu internare, deliruri, vise (mai scrie Nimigean: „Toate acestea punctate de flashuri psihotice care te duc cu gândul la Recviem pentru un vis. Omar și diavolii are o autenticitate de brut art, fiind abia în ultimă instanță și retroactiv un pariu câtigat cu literatura. Un pariu câștigat miraculos.”), acolo, spre final, apărând referința la Omar, fratele profetului Mohamed, o altă pacientă, într-o scenă demnă de menționatul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, rebotezându-l pe Ian, cel care izgonea diavolii: „Omar era fratele Profetului și, de câte ori mergea pe stradă, diavolul se ținea la o distanță de câteva străzi de el, îmi spunea Nadia la masă, a doua zi, așa că îți voi zice Omar de acum încolo.” (p.144)

Paginile cu moartea fratelui și tot ceea ce a urmat sunt de o încărcătură emoțională aparte, întregind toată tensiunea existențialistă, umorul trimițînd către ceea ce a făcut, de pildă, Fatih Akin în „Soul Kitschen”, iar gravitatea către atrocitatea unui Cormac McCarthy (din „Nu există țară pentru bătrâni”).

În ultimă instanță, este o carte și despre regrete (nu numai regretul de a nu putea învinge la modul real, ca individ, orice sistem, după cum este o sugestie la un moment dat, la p.141), dedicația cărții este „În memoria fratelui meu, Alexandru Ciupureanu”, deoarece „plin de regret este cel ce se vede pretutindeni”, p.21.

Dar se poate crede că există și o înviere a frunzelor (exagerez!), fragmente precum cele citate aducându-ne aminte de poetul Dan Ciupureanu, multipremiat: „Nu-mi amintesc ce am visat, dar m-am trezit trist - pluteam aproape de tavan. Când sunt foarte trist, plutessc. S-ar putea spune că știu să levitez, însă la mine e ceva necontrolat - pur și simplu plutesc de tristețe, sentimentele mele sunt confuze. Mi-e dor de ceea ce nu știu încă, mi-e dor de ceva necunoscut, mi-e dor de acel ceva din mine care aproape a dispărut. Îmi fac o cafea și cobor spre masă lent, ca o frunză uscată.” (p.53)

Bref, un scriitor născut în anul 1983, la Craiova, care vă va cuceri prin curajul de a șterge granițele dintre țările naratorilor și cele ale scriitorilor, alegând, deseori, exilul în sufletele celor dragi, celor cu adevărat „aproape”...

Citit 1851 ori Ultima modificare Vineri, 10 Iulie 2020 14:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.