Alexandru Ovidiu Vintilă, "Transparența unui popor de foci", Ed. Charmides, Bistrița, 2019
Una dintre cele mai bine primite cărți de poezie apărute în anul 2019, de către critica de întâmpinare, a fost „Transparența unui popor de foci”, a suceveanului Al. Ovidiu Vintilă, care m-a trimis, de la început, cu gândul, la romanul parodie al lui Anatole France, „Insula pinguinilor”, o istorie à la Swift a Franței, mai exact ca-n „Gulliver”-ul irlandezului, dar sobrietatea și austeritatea lui Al. Ov. Vintilă, îmbinate cu preocupările eseistice și istorice (este doctor în istorie), vastele lecturi transfigurate și trecute prin filtrul propriu, nu puteau dărui cititorilor și muzelor (implicit Klio) decât o carte total nonconformistă, spărgătoare de (în)ghețuri teoretice, pentru a asigura supraviețuirea enigmaticului popor de foci, poate situat, strict metaforic (dar cât de strictă poate fi metafora?) între eschimoși și... pinguinii lui France.
Dar ispita gulliverică existând, dacă ai naufragia în imaginarul esențializat al poetului, ce ai întâlni?
Întreaga lume reflectată în ochiul inocent al unui pui de focă ucis cu bâta de baseball de către un homo sapiens? Lumea încă neafectată, cel puțin aparent, de un virus care a reușit să învingă toate manifestările uman-teroriste? Indescriptibilitatea Existenței, incapacitatea logică a reflectării mai sus amintite?
„Ceva care nu există”, p.48-49, sau „ceea ce nu se vede”, p.65 și 34, „dezbinarea lumilor”, p.67?
Toate acestea și... încă mai mult, in parvo!
*
Primul poem, intitulat „leningrad”, se încheie așa, după ce î(ț)i vine (poetului/cititorului) să url(e)i aproape sau chiar creștinește, intertextualizând cu Kerouak: „în zare se zăreau munții/ celălat țărm/ domeniul interior al inimii/ tăcerile noastre/ o lumină fragilă și blândă/ zgomotul estompat al/ unor lucruri/ de îți vine să urli Doamne/ în frigul adevărat al iernii morții/ printre cuvinte/ ninge cu fulgi mari de sânge/ la leningrad/ pe nevsky propspekt/ într-o noapte albă ca asta/ anesteziați ne locuiam umbrele/ și anxietatea/ singurătatea și frica/ formele sublime ale frigului/ într-un leningrad străbătut/ de la un capăt la altul/ de un râu de vodkă/ tremurător ca un șarpe/ sau ca degetele alcoolicilor/ dimineața/ când totul pare a fi sau/ chiar este/ și doar iluzia/ gestul unui nebun/ o stranie amploare/ a unui sentiment indescripitibil” (pp.9-11)
Evident, probabil, geografia adevărată este înlocuită în discurs de una spiritualizată, intelectualizată, Spațiul și Timpul, cultural vorbind (sau kulthural, à la Ezra Pound, via Laurence Sterne aici: „Mohoreala și solemnitatea sunt cu totul nelalocul chiar și în cel mai riguros studiu al unei arte menite, la origini, să facă bucuroasă inima omului. Gravitatea, o misterioasă purtare a corpului spre a ascunde defectele minții. Laurence Sterne”, cf. Ezra Pound, Opere, II, Humanitas, 2019, Avertisment, p.35), recunoscându-se ca absorbite de Imperiul Cuvintelor îmblânzite sau nu în „propoziții dense și inegale”, propoziții și fraze care pot trăia (în) elita versurilor, în im-posibila lume „a unui singur limbaj” („ordonând lumea sau având impresia că o poți ordona”, p.44), chiar dacă „e atâta cruzime” „și totul curge/ atroce de la bun început/ de la facerea lumii încoace” (p.19: „Ieșirea din carapace:”), „e o mireasmă subțire și oarbă/ ca o linie melodică tot mai abruptă/ dar dacă ar fi să vorbim despre toate/ lucrurile utile despre golul deplin care/ ne închide într-un cerc despre ploaia măruntă/ a unor vorbe dinadins/ când oscilația pendulului îți adâncește privirea/ într-o rutină pur și simplu/ de la halucinantul dans al focului și până la/ apele alunecoase ale sângelui/ iată cum trec anotimpurile/ propozițiile dense și inegale” (pp.12-13, finalul celui de-al doilea poem, „dinadins”). Spațial-interiorizat (și „pe niște închipuite/ câmpii elizee”, p.31), suntem trecuți prin Sankt Petersburgul purtând încă statui de Lenin, Beirut+beirut, „ținuturi înghețate/ aiurea și întotdeauna spre hiperboreea”, p.30, „podul londrei”, „chișinău” (unde „se desenează/ zone de influență”), de la deșertul egiptean până pe „Drumul Damascului”, „nigeria”, „kuala lumpur”, „sydney”, gânditorul Alexandru Ovidiu Vintilă fiind atent la mai sus menționata re-dezbinare a lumilor, dar, cu umor sobru și auster, deloc de stand-up comedy (aproape exact, mă întorc la Pound care cita tot aproximativ: „Coleridge sau De Quincey spuneau despre calitatea unui mare poet că e prezentă peste tot, și nicicând vizibilă ca o fervoare distinctă...”, op.cit., p.49), schițează o fenomenologie a Transparentului, care poate avea ca moto o parafrază, ba chiar, în ansamblu, dublă, deoarece undeva se mai precizează și cum se fabrică oțetul, dar gândul este și la „clasicul” „Așa s-a călit oțelul”: așadar, „cum se fabrică oțelul”: „mă gândeam la tine la părul tău/ tăiat scrut// atunci vedeam ce nu se vede tocmai pentru că/nu se vede// istoria e plină de morți// și fiecare om are o umbră// un loc fericit o iubire cerul deasupra// capului un frate șarpe de lut” (p.34) pe acestă linie, forțînd, fiecare om este un Gulliver, fiecare are o insulă, fiecare are pinguinii și focile lui, imaginare sau nu, fiecare are poporul lui, fiecare poate trăi „într-o altă lume/ nici vie nici moartă”, în afara Transparenței celălalt personaj pregnant al cărții putând fi considerat Memoria, cu „imparabila concretețe” a sa, p,36, cu „un spațiu” al său, „inevitabil/ limitat”, p.51,, și transparența și memoria într-o relație (și ea) între „salubru și insalubru”, p.67...
Din perspectiva pandemiei (un poem este „Percepția spațiului sau spațiul percepției”, p.24, deși volumul este apărut/scris cu mult înainte) dărâmării de statui și a bântuirii de către strigoii marilor criminali ai istoriei (recunoscuți sau nu, deși despre „morți numai de bine!” - aici este tot umor și ironie!), precum sunt „copiii lui Stalin” („el o fi „dreptul Iosif”?, p.33, dar cum spuneam, statuia lui Lenin apare din primul text, „cu haina deschisă la piept/ în bocancii lui grei/ din granit masiv”, p.8), Nimicul, și prin hermeneutică heideggeriană, poate fi (anti)materie poetică: „pe inima aspră lucidă/ să te scufunzi în nimic/ așa cum sângele/ ți se rotește la/ nesfârșit până la capăt” (p.26)
Este întreg poemul „Doar cu nimic” (mai sunt multe texte lacedemoniene), un „Necesar și indiferent” putând fi o cheie de rotit într-o poartă către un alt tărâm demn de mistica lui Gulliver: „am strigat/ ca un înger/ în urechea/ altui înger/ era un/ gest narativ/ un mod/ de viață/ în ambele sensuri/ de la stânga la dreapta/ și de la nord la sud” (p.70)
Deși, probabil, Autenticul Sentiment al Plenitudinii, „surâsul etern al minții neprihănite” este dincolo de artă și ne-artă, neexistând, desigur, decât încercări ale definirii sale, negocieri cu diferite popoare ale interioarelor și exterioarelor noastre de ființe în căutări diverse: de alte limbaje ale frumuseții, de timp pierdut ori rătăcit, de spații strecurate în fel și chip în nevăzutele noastre... trupuri sau suflete!
Alexandru Ovidiu Vintilă se dovedește din nou un explorator curajos al unor noi și noi teritorii, pe care le cucerește cu mâinile curate, prin iubirea cuvintelor și îmblânzirea forței lor, din această forță preschimbându-se și în necuvinte, super-cuvinte...
