Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Cronica volumului de versuri "Fecioara de fier" de Stela Iorga (Editura Eikon, 2018)


Poeta Stela Iorga, absolventă a Facultății de Limbi Străine din București, a debutat în anul 1998, cu volumul Miza pe 13 bis. Au urmat cărțile: A doua întoarcere din Nam (2009), Ziaristică la domiciliu (2010), Coffin Blues (2011), À Deauville (2013), Dumnezeu e lângă mine (2014), Imposibila mireasă (2014), 11 feluri în care a murit Lola. Memoria păsărilor (2017), Fecioara de fier (2018) și Povești mici pentru oameni mari (2019).

În cele ce urmează voi vorbi despre volumul de poeme Fecioara de fier, apărut în anul 2018 la editura bucureșteană Eikon. Deși este structurat pe două secțiuni, Versuri eretice sau Manual de jupuit îngeri și Fecioara de fier, volumul își păstrează atât o unitate stilistică și estetică, cât și, în mare parte, una de conținut și de atmosferă.

După cum ni se sugerează încă din titlul primului ciclu poetic, s-ar părea că avem de a face cu o serie de erezii. Însă chiar de la primul poem, înțelegem lesne că poeta ne va servi, de fapt, pseudo-erezii, și nu dintr-acelea dogmatice (deși profund religioase), ci mai curând unele de dragoste neîmplinită: „eu nu mă voi duce/ în lumină/ ci numai cenușa mea/ apele reci ale oceanului/ cu brațele mele de scrum/ va îmbrățișa o veșnicie/ țărmul pe care îl locuiști/ până la a doua mea venire în lume”.

Aș insista puțin aici pe binomul liric „dragoste - religie”. Acest prim ciclu poetic este pigmentat cu o mulțime de referințe biblice: „ziua crucii”, „totul este/ o poveste tristă despre un om uitat la marginea lui dumnezeu”, „eu fără soartă și fără dumnezeu alături”, „și picur dinspre iad spre cer/ numai tămâie”, „perechea mea e în cer”, „l-am împăturit pe dumnezeu în patru/ cu tot cu răsuflarea-i mirosind a smirnă”, „cuiele se bat cât mai la vedere/ ziua nu pe înserate/ să se vadă cum intră în carne/ și dincolo de ea/ până în lemnul de care atârni”, „în tăcere/ mă prefac/ în ceva necunoscut domnului/ binecunoscut numai șarpelui/ la o a doua ademenire a evei”, etc. Cu toate acestea, poezia Stelei Iorga nu poate fi considerată nici pe departe una religioasă, și cu atât mai puțin anti-religioasă (chiar dacă în dese rânduri „dumnezeu” este pus într-o lumină mai curând negativă), și aceasta din două motive: primul, care ține de atmosferă, ar fi acela că, versurile din acest ciclu poetic nu trezesc niciun fior mistic, nici de preaslăvire, nici de revoltă împotriva divinității; iar al doilea motiv, care îl explică de altfel și pe cel dintâi, și care ține intrinsec de conținut, este acela că accentul liric pică pe dragostea neîmplinită, rănită, nicidecum pe dimensiunea religioasă. Iar binomul mai sus numit se explică prin aceea că, în sinea ei, poeta se raportează la dragoste ca la o religie. Dacă și reciproca ar fi fost valabilă, am fi putut vorbi despre o poezie mistică, poate cu accente ușor erotice, ca în Cântarea Cântărilor, caz în care originalitatea poetică ar avea mult de suferit (și nu atât din cauza raportării la cartea biblică, cât mai cu seamă din aceea că acest filon poetic este de pe acum destul de bătătorit).

Pentru a-mi susține afirmația de mai sus, voi reda integral alte două scurte poeme din ciclul Versuri eretice sau Manual de jupuit îngeri, în care religiosul se dovedește a fi doar cadru sau decor pentru exprimarea suferinței din dragoste: „perechea mea e în cer/ dacă cer se numește negrul de smoală/ al deznădejdii în care m-a aruncat/ însuși el/ cel prealuminat/ și de mine încercat/ ca un bănuț calp cu dinții”; „mi-am aruncat afară duhul din mine/ în această lume plină de praf și de noroi/ m-am aruncat pe mine însămi/ afară din grădina raiului/ m-am azvârlit în dâra lungă de apă/ numai să te mai văd o dată pe tine/ nimicul și nedesăvârșirea acum mă înconjoară/ las lumea aceasta altora mai norocoși/ și înspre o altă lume mai bună/ din mine de-a-ndăratelea mă îndepărtez”.

În cel de-al doilea ciclu poetic, Fecioara de fier, dimensiunea anti-religioasă se estompează tot mai mult, iar cea strict religioasă este dublată, ba am putea spune chiar augumentată, de una mistică ( pentru că mistica se ridică deasupra tutror religiilor, ba chiar le adună într-un singur punct, cel al cunoașterii apofatice). În această parte, poeta se identifică cu un păianjăn cu cruce, care este un simbol, o metaforă a profundei provocări existențiale de a-ți duce crucea vieții, de a fi răbdător în necazuri și suferință, de a fi stoic, dacă e să vorbim și pe limba filosofilor: „îmi intră în sânge paianjenul cu cruce/ adânc până ia forma inimii mele/ și îmi pulsează în artere/ până devin eu însămi un alt fel de păianjen/ agățându-se cu mii de fire de un fel de viață/ goală de sens/ goală de dumnezei/ plină numai de nenumărate cruci lipite de spatele oamenilor/ iar străzile sunt pline de crucile noastre/ peisaj din care noi și aerul lipsim”.

Cât privește „crucea purtată”, altfel spus, suferința, în această a doua parte nu mai este vorba strict de o suferință din dragoste, deși nici aceasta nu dispare cu totul, ci de o suferință generalizată care are la bază drama devalorizării cuvântului rostit, de la starea de Logos divin, la aceea ce mijloc de propagare a minciunii, a răutății, a amăgirii și a confuziei. În jurul acestei degradări a cuvântului se centrează această a doua parte, iar chintesența acesteia este concentrată în poemul care dă și numele ciclului, respectiv al volumului, Fecioara de fier, nume provenit din instrumentarul de tortură specific sângerosului Ev Mediu, în care „păianjenul cu cruce” este surprins în chinurile propriei minți, atunci când se străduiește să purifice cuvintele: „cuvintele îi intrau adânc în coaste/ nu putea să respire prea adânc/ era ca o chingă de jur împrejurul lui/ care nu îl lăsa să își trăiască viața din plin/ cuvintele îl jenau la fiecare pas/ în ele chiar stătea el închis/ ca într-o „fecioară de fier”/ și cuiele cuvintelor îl străpungeau până dincolo/ de crucea de pe spate/ până dincolo de cer și de toate/ până sus/ sus/ la însuși Dumnezeu Cuvântul/ care în toate cuiele și spinii/e”; chin ce iată se dovedește purificator atât pentru cuvinte cât mai ales pentru el însuși.

Ceea ce atrage atenția la acest volum de versuri al poetei Stela Iorga este fără doar și poate echilibrul discursului liric (cu inflexiuni epice), definit prin aceea că ea reușește să dozeze foarte bine atât suferința, cât și mistica, evitând cu brio atât căderea în patetitsm sentimentaloid, cât și pe aceea în misticism delirant. Cu siguranță, acest merit se datorează atât faptului că ea are în spate o vastă experiență scriitoricească, cât mai ales sincerității față de sine însăși și față de poezia sa, cu care se identifică până la cea mai mică fibră existențială.

Citit 1119 ori Ultima modificare Miercuri, 02 Septembrie 2020 18:53

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.