Alte ”amintiri” din Epoca de Aur, mama decrețeilor de azi...

Alte ”amintiri” din Epoca de Aur, mama decrețeilor de azi...

O carte care ne poate aduce aminte de... noi
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Corina Sabău, "Și se auzeau greierii", Humanitas, 2019


CORINA SABĂU, aflăm despre autoare de pe site-ul editurii, este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. A debutat cu romanul Blocul 29, apartamentul 1 (2009), selecționat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, distins cu Premiul pentru debut în roman în cadrul Colocviilor Romanului Românesc și nominalizat la Premiile revistei Observator cultural și Marile Premii Prometheus. Fragmente din roman au apărut în antologia de proză românească contemporană Das Leben wie ein Tortenboden. Neue Rumänische Prosa (Viața ca un blat de tort), publicată la editura germană Transit. În 2012 a publicat un al doilea roman, Dragostea, chiar ea. A fost coscenaristă a filmului Toată lumea din familia noastră (2012), regizat de Radu Jude și produs de Hi Film, câștigător a numeroase premii internaționale.

*

Fiecare epocă istorică, fiecare orânduire, chiar și cele ale unor vârste de aur... autentic, prezentate mai mult sau mai puțin idilic, au avut monstruozitățile lor, ororile lor. Fericiți și iubiți de Marele Posibil au fost/sunt cei care nu le-au cunoscut, nu le-au conștientizat!

Deseori ne obișnuim cu acea banalitate a Răului prea omenesc, încât nici nu îi mai dăm atenție, decât când este prea târziu, deși uneori suntem într-un concubinaj oarecum neutru cu El pentru perioade mai lungi decât ne-am putea imagina…

Cam așa se întâmplă și cu eroina (sau anti-eroina în sens camusian) Corinei Sabău din „Și se auzeau greierii”, care este nu numai victima unei legi a regimului comunist, cea care interzicea avorturile (de obicei, deoarece „am prins” regimul, subliniem doar „crimele” acestuia, și pentru că încă mai resimțim… urmele nefaste ale acestuia!), dar și a comportamentului iresponsabil masculin, sexist, macho, deseori de întâlnit (încă) în familiile românești!

Ca să facem o paralelă cu cinematografia, este și Răul din „Moartea domnului Lăzărescu”, dar și acela, chiar la același subiect, al avorturilor ilegale, din „Patru luni, trei săptămâni și două zile” (anul 2007) sau „Ilustrate cu flori de câmp” (1974 - văzut recent, în care esteticul învinge substratul moralist-politic, în pofida epocii)!

Eroina, Ecaterina Creangă („Cătiuța”, după cum o alintă soțul, prea târziu), fruntașă în întrecerea socialistă, „un element așa de bun, dacă ar fi știut să asculte și vocea Partidului”, după cum gândește un activist, cu ceva, tot omenesc, regret), având deja un copil, o fetiță Sonia, deja la școală (pentru care nu regreta deloc toate urâțeniile Vieții), rămâne însărcinată din nou, dar soțul (destul de citit, cu gusturi destul de fine, „care putea să vorbească o oră întreagă despre taiorul lui Tippi Hedren din Păsările și cămășile evazate ale Gretei Garbo”, p.42) nu este de acord cu un alt copil și o îndeamnă, aproape grotesc ținând cont de pretențiile sale referitoare la sine, să scape de bebelușul din burtică, cumva…

Complicațiile care vor apărea, excesul de zel al organelor de ordine, care doresc un caz și condiționează tratamentul medical de eventuala delațiune a posibililor complici, vor duce la decesul încă tinerei femei…

Este un minimalism existențialist sui generis al Corinei Sabău, în care artei, tehnicii literare nu i se poate reproșa nimic, cel mult, prin absurd, „înfrumusețarea” strict estetică a Ororii lanțului cauzal care duce la moartea prematură, poate și dintr-o sensibilitate aparte (era să-i spun „feminină”!), nu numai filosofică.

Scriitoarea reușește acest… miracol, de a transmite toate trăirile „victimelor” (un fel de sindrom dâmbovițeano-carpato-pontic, înrudit cu cel cu nume de capitală nordică), de a fi Vocea celui care se opune Vocii Partidelor și grupărilor politice care nu au alt scop decât controlul oamenilor.

Fragilitatea și chinurile absurde ale vieții parcă nu au mai fost de mult surprinse atât de sfâșietor, ridicând sau mai degrabă doar constatând problema raportului dintre estetică și rostul ei când viața (prin oamenii Ei) poate fi atât de crudă, nedreaptă, necruțătoare, mai ceva ca J.R. (sic! Portretul epocii este surprins în detalii: la fabrică (fabrica R.S.R., sic!) se citesc Shogun și Vraciul, se vede Dallas și Cristofor Columb (cu Gabriel Byrne! Nu-mi vine să cred că este atât de… tânăr!) la televizor, O floare și doi grădinari la cinema, se ascultă C.C.Catch, „Se mărită Mona mea”, Led Zeppelin, Beatles, David Bowie - „...sunt două milioane de locuitori în orașul ăsta și nici unul care să semene cu David Bowie, nici unul de care m-aș putea îndrăgosti, There’s a starman waiting in the sky/ he’d like to come and meet us/ But he thinks he’d blow our minds..., se dau puii la alimentara, sunt cozi, lumea merge la defilarea de 23 August, riscând să moară de deshidratare…

Bref, o carte care ne poate aduce aminte de… noi (este un apropo la un fragment în care sunt importante câteva fotografii cu actori, „sărutul dintre Scarlett O’Hara și Rhett Butler (sic, personajele!), Julie Christie cu pistolul în mână în Doctor Jivago, și Paul Newman”...., p.39), de noi care ar trebui să ne străduim să ne smulgem doar pentru a simți că suntem vii câte o pieliță de la degete și poate să spunem ca eroina: „sunt mulțumită că mi-a dat sângele și că mă ustură...” (p.44)

Apropo de comunism și ororile lui, cât de subtilă să fii și să arăți că fericirea exista și în acel regim, chiar dacă te mai și omora: „...cui îi mai pasă de orori și nedreptăți când Sonia își pune mănușile din dantelă și cântă The rain in Spain stays mainly in the plain, cum se aude râsul ei în tot blocul…” (p.62)!!! Prin versurile unui musical, My Fair Lady, inspirat de un apologet al lui Stalin, George Bernard Shaw, versuri care nu apar în originalul Pygmalion, publicat, totuși, când steaua dictatorului gruzin încă nu „strălucea”!

Dar, în fine, poate și banalitatea Răului este parte a unui mesaj oarecare, scris cu sânge în interiorul nostru, sânge care ne vine de la Cain și Abel, „prelungire” și el, sânge care este din belșug, spre final, Partidul, Ceaușescu, România, un sânge care ne înrudește pe toți, de la Audrey Hepburn la o Norma Jean tatuată pe brațul lui Iliuță, un mesaj care poate fi auzit, kantian, și în cântecul greierilor, care devine aproape funebru, dar poate și în strigătul stelelor care nu-și spun, probabil, nici ele, nimic în infinitatea lor…

Citit 1219 ori Ultima modificare Vineri, 18 Septembrie 2020 01:20

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.