O poveste care va începe nu cu „A fost odată...”, ci cu „Va fi mereu anxietate...”

O poveste care va începe nu cu „A fost odată...”, ci cu „Va fi mereu anxietate...”

Un roman nonconformist
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Scott Stossel, "Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare", Humanitas, 2019


Scott Stossel concepe, de fapt, un adevărat roman nonconformist, o epopee a luptei sale cu propriile frici, dintre care eroine principale sunt EMETOFOBIA, adică teama de a nu vomita, și ANXIETATEA DE PERFORMANȚĂ...

Așadar, o carte despre anxietate scrisă de un anxios care nu este „medic, psiholog, sociolog sau istoric al științei”, un anxios care este un fel de „Woody Allen închis într-un Jean Calvin”, nu este deloc compromisă, după cum subliniază şi Andrew Solomon pe coperta I („Scott Stossel oferă o descriere definitivă a anxietăţii”), apariţia ei în prestigioasa serie de ştiinţă coordonată de Vlad Zografi nefiind deloc întîmplătoare: autorul demonstrează că ştie totul despre anxietate şi chiar ceva în plus. Spre final, cînd intră la propriu în rol şi o tornadă adevărată, ar putea să spună: Adio, Anxietate, dar rămân cu tine!

În condiţiile în care Depresia, „demonul amiezii”, şi Anxietatea sunt cei doi monştri care terorizează omenirea din punctul de vedere al sănătăţii (la p.60 se face referire la legătura dintre stres şi apariţia bolilor mai grave), povestea lui Stossel (cu o bibliografie de peste 350 de lucrări) este mai mult decât binevenită: se începe cu antichitatea, se trece prin toată istoria abordării subiectului, sunt date definiţii după definiţii, ca să nu mai vorbim despre posibile tratamente, şi se ajunge la „povestea personală despre frică, speranţă şi căutarea liniştii interioare” (după cum este subintitulată cercetarea), umorul având rolul său în succesul cărţii: după două citate din Kierkegaard şi din Freud capitolul întâi începe prin relatarea scenelor de la nunta autorului, unde ne întrebăm dacă Stossel va fugi din faţa altarului sau a miresei...

Adevărul, aparent dezvăluit prea devreme, p.24 din 446, conform căruia „anxietatea e în acelaşi timp o funcţie a biologiei şi a filosofiei, a corpului şi a minţii, a instinctului şi a raţiunii, a personalităţii şi a culturii”, nu înseamnă că este... o cale prea uşoară pentru înţelegerea faptului că a fi anxios este aproape sigur a fi uman!

Concret, revenind la emetofobie, apropo și la ce am scris mai înainte, imaginați-vă un nou Woody Allen, într-un început de nou film, nervos, agitat, mărturisindu-i noii iubite, o bulimică sexy: „Mă chinuiește emetofobia, frica patologică de a vomita, deși a trecut o vreme de când am vomitat ultima dată. De fapt, a trecut destul de mult: mai exact, până acum, când scriu aceste rânduri, au trecut 35 de ani, două luni, patru zile, 22 de ore și 49 de minute. Asta înseamnă că au trecut peste 83% din zilele mele pe pământ de când am vomitat ultima oară, în seara zilei de 17 martie 1977. Nu am vomitat în anii 80. Nu am vomitat în anii 90. Nu am vomitat în noul mileniu.” (p.81)

Eroina îl întrerupe politicos, da, iubitule, scuze, eu mă duc acum să... vomit, este a patra oară pe ziua de azi, este în grafic, mă întorc imediat, chiar aș dori să mă apuc să citesc volumul acesta în care, mai spuneai, tu există dovezi că „o mare parte din problemele digestive își au originea în creier și nu în burtă”, un profesor de patologie și biologie celulară la Universitatea Columbia, Michael Gershon, numind stomacul „al doilea creier”, observând că este la fel de probabil ca problemele digestive să constituie cauza anxietății, după cum și invers, să nu mă întrebi de unde știu, hai că mă duc la baie, pupici dulci!

Scott Stossel nu deviază stilistic chiar atât de mult ca mine, cartea arată chiar foarte serios din punct de vedere științific, dar ceea ce te face să-l citești ușor sunt tocmai momentele de auto-bășcălie sau de ironie la adresa umanității și condiției umane în general, punctând și la capitolul cultură generală în raport cu problematica prezentată: veți vedea, de pildă, legătura dintre vărsături, vomitat care va să zică și „Originea speciilor” (cele Sfinte au luptat din toate puterile împotriva științei, sic!) (p.110-114); atent la tot felul de conexiuni, autorul observă că „Rata sinuciderii post-luptă a ajuns atât de înaltă în ultimii ani, încât armata americană a făcut o prioritate din acordarea tratamentului profilactic pentru tulburarea de stres posttraumatic. În 2012, rata sinuciderii a ajuns la cel mai înalt nivel din ultimii zece ani - un număr uluitor de 18 soldați activi și veterani se sinucid în fiecare zi în S.U.A., potrivit amiralului Mike Mullen, fostul director al joint Chiefs of Staff din cadrul Ministerului Apărării.” (p.167)

De altfel, un subcapitol dedicat, într-un fel, comportamentului intestinelor soldaților în timpul războaielor, începând cu secolul al VIII-lea î.Hr. până în zilele noastre, este cât se poate de interesant: „Un studiu din 1944 asupra unei divizii americane de luptă din Franța a dezvăluit că în timpul luptei peste jumătate dintre soldați aveau transpirații reci, se simțeau slăbiți sau își pierdeau controlul intestinelor” sau al vezicii. (p.162) În pagina 163, o legendă care arată de ce unii ajung împărați și alții nu: „...când Napoleon a trebuit să aleagă un om cu nervi de oțel pentru o misiune periculoasă, a ordonat ca un pluton de execuție să tragă cu gloanțe oarbe asupra unor voluntari și l-a ales pe cel care nu a manifestat tendința de a-și goli intestinele.”

În ceea ce privește „anxietatea de performanță” sau „tulburarea anxioasă socială”, „nimeni nu fusese diagnosticat vreodată cu ea până în anul 1980”! Aceata nu însemna, desigur, că ea nu exista! Frică de succes, teama de a vorbi în public, cam acestea ar intra aici! Printre personalitățile care au avut acest tip de anxietate sunt menționați Laurence Olivier, Mahatma Gandhi, Cicero, Demostene, Moise, Thomas Jefferson, Henry James, Hugh Grant, Barbra Streisand, care timp de 27 de ani, în timpul apogeului artistic, a refuzat să joace și să cânte „pentru bani, apărând pe scenă numai la evenimente caritabile, unde simțea că presiunea era mai puțin intensă.” (p.120) De emetofobie sunt menționate, ca să fiu impudic, ca să nu spun altfel, Nicole Kidman și Joan Baez...

Stossel, ca într-un jurnal de front, menționează aproape tot ce se poate face pentru a scăpa de anxietăți, de frici. La pagina 73 se face distincția, după medicul și psihologul Robert Plutchik, anxietatea fiind o combinație de anticipare și frică, un dr. W, urmându-l pe Freud, considerând că, „în timp ce frica este provocată de amenințări «reale» din lume, anxietatea este provocată de amenințări din interiorul propriului sine.”

Împărțită în cinci părți, cartea lui Stossel va fi, cu siguranță, de referință...

O poveste de adormit adulții!

Citit 2054 ori Ultima modificare Marți, 29 Decembrie 2020 23:55

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.