Scriitor la "o aniversară" * Valeriu Valegvi, "Marșul nucilor pe mare", Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019
Valeriu Valegvi (pseudonimul literar al lui Valeriu Muraru) este unul dintre cei mai prolifici poeți ai orașului Galați (și nu numai), publicând până în prezent nu mai puțin de douăzeci de volume, fie de poezie, fie de eseuri: Târziu de mare incertitudine (Editura Hypatya, Galați, 1995 - poezie), Calme frenezii (Editura Scriptor, Galați, 1999 - poezie), Măsura de nectar (Editura Geneze, Galați, 2002 - poezie), După-amiezele unui capricorn (Editura Sinteze, Galați, 2002 - poezie), Din larg spre larg (Editura Sinteze, Galați, 2004 - poezie), Fragede vitralii (Editura Șoimu, Galați, 2006 - poezie), Rând, rând în vuietul secundei (Editura Șoimu, Galați, 2006 - antologie de poezie, româno-franceză), Partitură sub asediu (Editura Fundația Culturală Antares, Galați, 2007 - poezie), Vremea vremii (Editura Opera Magna, Iași, 2009 - poezie), Istorii inainte de marele clic (Editura Opera Magna, Iași, 2010 - poezie, româno-engleză), Cartea capricornului în echinocții (Editura Opera Magna, 2011 - antologie de poezie), Amintiri din larg (Editura Tipo Moldova, Iași, 2012 - antologie de poezie), Octombrie Reloaded (Editura Opera Magna, Iași, 2013 - poezie), Memoria amiezilor (Editura Opera Magna, Iași, 2014 - poezie), Seducția interiorului (Editura InfoRapArt, Galați, 2016 - poezie), Până unde aruncă undița sufletul? (Editura Opera Magna, Iași, 2017 - eseuri), Arcă-n vremi de mătase (Editura Ecreator - Grinta, Baia Mare, 2017 - poezie), Eva printre degete (Editura Detectiv Literar, București, 2018 - poezie), Cu umbrela prin ploile acide (Editura Detectiv Literar, București, 2018 - eseuri) și Marșul nucilor pe mare (Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019).
Dacă ar fi să definesc în numai trei cuvinte poezia lui Valeriu Valegvi, acestea ar fi: minimalism, eclectism și metasimbolism. Și aceasta pentru că, din punct de vedere estetic, el este un adept fervent al poeziei de mici dimensiuni, încercând și chiar reușind să contragă în cât mai puține cuvinte, idei și sentimente esențiale, iar din punct de vedere stilistic, se distinge atât prin folosirea unor cuvinte recurente ce în lirica sa capătă valoare de simbol, cât și prin tendința de a aduce la un loc imagini din domenii variate, hibridizând sau altoind motive poetice clasice, oferindu-le astfel noi valențe stilistice.
În noul său volum de poezie, Marșul nucilor pe mare, Valeriu Valegvi readuce în atenția cititorilor săi un curent de gândire care, studiat în mediul său originar, anume cel teologic, este considerat unul dintre cele mai virulente erezii, dar care privit prin lentila distorsionată creator a poetului, poate căpăta valența unui curent sine qua non. Este vorba despre maniheism, acel curent care promovează ideea că între spirit și materie ar fi o mare prăpastie originară, că spiritul este bun, iar materia rea și că între cele două există un război perpetuu ce se duce în fiecare element al lumii. Asta însă numai în spectrul religiosului, pentru că în poezie, maniheismul se poate simți ca la el acasă. Un prim exemplu în acest sens îl avem în poezia ce deschide volumul: „În vale/ o adunare de bolovani/ mai la vale/ un flăcău cu ispita-n brațe/ dincolo hăt de vale/ holograma visului”, unde „flăcăul cu ispita-n brațe” aflat la jumătatea distanței dintre „adunarea de bolovani” și „holograma visului” simbolizează omul supus ispitei de a gândi și a acționa, întotdeauna fiind situat între materia brută și partea nevăzută, sfera ideilor, a conceptelor, a imaterialității, a transcendenței.
De altfel, vom vedea imediat și de ce anume, în poezie, maniheismul este mai ușor acceptat și înțeles. Tocmai pentru că aici, lumile nu sunt atât de rigid despărțite, conceptele sunt mai fluide, astfel încât se pot contamina mult mai ușor, dând naștere unor hibrizi buni, ce nu fac altceva decât să definească modul real de funcționare al lumii acesteia, mai exact prin simbioza dintre spirit și materie. În cele ce urmează voi reda două poezii din volum, prin care Valeriu Valegvi ilustrează atât contaminarea materialului de spirit, simbolizat aici de ideea morții, adică a trecerii în lumea spiritelor: „Mușcata din fereastră/ e pe placul amiezilor colcăind/ în trup survol/ peste zile și nopți./ rătăcește/ chipul vârstei de aur/ prin venele constrânse/ să dea piept cu sângele./ capătul e departe/ ecourile scad/ în apropierea morții”, cât și pe cea a spiritului, simbolizat de muzică, de către lumea materială, simbolizată aici de o invazie de lăcuste (imagine cu un puternic simbolism vechi testamentar): „Doar muzici nalte/ dinspre mările din sud/ și cum alergi pe întinderea lor/ nu știi să răspunzi/ atâtor răsărituri/ mai vine o maree din spate/ amiezi amiezi/ precum o invazie/ de lăcuste dezorientate”.
De altfel, există în viața omului două segmente definitorii, în care fuziunea dintre spirit și materie nu doar că este permisă, dar este chiar esențială, fără de aceasta nimic nemaifiind posibil. Și aici mă refer la actul dragostei și la cel al experierii cultice a rugăciunii, a religiosului. Pe ambele le-a avut în vedere și poetul Valeriu Valegvi și le-a soluționat, poetic, în felul următor: „Câte oare se vor mai naște/ în bătaia crivățului?/ mai mult decât șoimul/ îmi place al tău trup/ să-l cutreier în trena simțurilor”; „Ce mai urmează?/ poate în coasta unui izvor/ ne vom reîntâlni ursita/ poate într-un ceas salvat/ de beatitudinea ezitărilor/ nu ne va fi teamă/ de crucea coșcovită din spinare”.
Altfel spus, poetul ne arată cum lupta aceasta dintre spirit și materie, pe cât este de virulentă în momentele în care omul nu face altceva decât să se analizeze pe sine, pierde teren și este chiar înfrântă, atunci când în ecuație apare celălalt, fie că vorbim despre o persoană asupra căreia să își reverse iubirea, fie Dumnezeu, în fața Căruia să-și închine întreaga ființă.
În încheiere, voi lăsa tot vocea poetului, care va împlini o frumoasă vârstă pe 11 ianuarie, să își spună crezul, redând integral poezia Autoportret, ce sintetizează foarte bine și, bineînțeles, poetic, ceea ce am arătat până acum, în cele de mai sus: „Poetul vede cu inima/ deschisă la răscruce// poetul aude cu fruntea/ în bătaia cuvântului de la naștere// poetul calcă pe ape/ precum crinul sfidează norii// ale lui haina albă/ și drobul de sare sunt// numai el știe/ să alinieze pietrele/ și să le asculte// numai lui orizontul/ i se destăinuie/ tandru// poetul ay poetul/ cum țipă la lună/ și ea se micșorează// poetului dintr-o bucată/ s-amâne moartea/ ce-i mai place”.
