CRONICĂ DE CARTE | Spirit de frondă vîsoțkian. Debut (în) Absolut

CRONICĂ DE CARTE | Spirit de frondă vîsoțkian. Debut (în) Absolut
Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

Dan Manole, "debutez pentru ultima oară", Galați, Ed. Noduri și Semne, 2020


Pentru cunoscători, poezia lui Dan Manole, membru fondator al Cenaclului "Noduri şi Semne", în anul 1983, nu este deloc o surpriză. Ar putea fi coerența și soliditatea acestui volum de debut, comparabil cu templul „Septenarius” realizat de Ingo Glass pe splaiul gălățean al Dunării, comparația fiind indusă de alegerea unei alte lucrări din această tabără pentru coperta a IV-a, mărturie a strânselor legături spirituale ale poetului cu zestrea artistică a orașului, cu toate cele bune și cele mai puțin bune, „Manifestul” care deschide cartea (împărțită în două părți, prima purtând chiar numele volumului, iar a doua fiind... „În virtutea ereziei”) fiind oarecum ecou al „blestemului” lui Barbu Nemțeanu, cel cu orașul cumplit de negustori... care își ucide poeții, în noua viziune, invocându-se, de fapt, un fel de manifest-testament care aproape îndeamnă la Revoluție… lirică, cu o oarece restaurație a eternului modernism (sau Reconquistă, a se vedea mai jos): „Să-i căutăm pe-urmașii celor care/ Poeții au ucis cu mâna lor/ Cu pale de sclipiri strălucitoare/ Cu ochiul ager și necruțător// Să le cărăm pe bucă pe osânză/ Biciul de lacrimi cu asprimea sării/ Din ochiul rău să le-ngropăm în rânză/ Electrocardiograma disperării// Și dreptul la cuvinte să le spargem/ Și dreptul la iluzii să le luăm/ Și dreptul la disprețul fără margini/ Al nostru-al tuturora să le dăm// O parte vor muri de fericire/ O parte or să moară de plictis/ Dar unii se vor frânge de iubire/ Și se vor apuca și ei de scris” (p.5)

Prima impresie, care nu mai contează la judecata de apoi, ar fi de anti-calofilie necesară la lipsa de poezie a vieții de zi cu zi, în ultimă instanță, după finalizarea lecturii întregului, un vers precum „Groaza în tine și-a-nflorit grădina” (p.78) certificând că Oroarea și Frumusețea sunt, în egală măsură, două dintre premisele Ființei! Finalul poemului „A plânge într-un fel oarecare” întărește (opinia) „cum între tu și mine este/ loc de iubire cât ar fi/ între frumosul din poveste/ și baba care povesti” (p.81)

Versul citat mai sus, cu groaza, face parte din „Toamna, pe mare”, unul dintre reușitele în formă fixă: „Pupilă-ntunecată, cu vigoare/ Groaza în tine și-a-nflorit grădina/ Și valuri, dăruindu-ne ruina/ În toamnă fug, zănatice, pe mare// Nu spuma delicată cum lumina/ Cernută-n păr prin algele amare/ Ci deșucheta lor împreunare/ Cu patima sălbatică și vina// Mi-aduce trupul tău naiv în mână/ Ca să-l regret cu-nfrigurare până/ De sare și sărut ai să te scuturi// Templul furtunii te-a găsit stăpână/ Pe caravana inimii, păgână/ În creștinescul meu deșert de fluturi”...

Lirismul său erotic nu este facil, comod, poartă peceți ale destrămărilor, părerilor de rău, exemplar în acest sens putând fi „Garoafe”: „Țiglă de casă nouă. Dimineață./ Ochii expresivi și roșii, de strigoi./ Culoarea confiscată dintr-o viață/ de tine și de ăla, amândoi// Delir înmănuncheat în jaruri calde./ Roșul își pierde mistica savoare./ Ce-i pasă lunii fenobarbital de/ floarea perfect perfectă la culoare// Semnal de tren fără intrare-n gară./ Piei nordice expuse lângă mări/ și gălbenuș de ouă de la țară/ spărgându-se în cele patru zări” (p.79)

Erezia sa, nu numai în ale iubirii oarecum simple, pentru femeie, este însoțită de furie și deznădejde („Cum s-o înăbuș?/ Cum s-o frâng în patru?/... cum să te scuip, iubito?/ Cum s-o latru?// Argint vânzării și contact fetid/ Mâl de cuvinte Dumnezeu de vid”, p.55), războiul său moral, quasi-abstract, fiind declarat cu acte în regulă: „Te-om venera, venerică Venera/ Cei venerabili, cei începători, ce-i viața?/ Mahmureală cu Madera?/ În scurgeri patologice culori?// Sau drum de pini și aburi de vecernii?/ Măsea de minte, ban de răposat?/ Fals ortografic, dinte cariat?/ Cuțit de flori pe carotida iernii?// Așa boceau cu toții plânși la față/ parșivi și îngeri heruvimi și câini/ iar El îi satură până la greață/ Cu pește conservat și coji de pâini” - poemul „așa pățesc cei care plagiază”, p.56.

Dintre maeștrii asumați, la pagina 80 sunt trei mari o singură dată: Rimbaud, Villon și Baudelaire… Există și un poem „Un fel de primăvară”, p.37, cam așa este și poezia lui Dan Manole, din alte vremuri (și paralele), răspunzând la întrebări de genul „unde sunt primăverile de altădată?”. Ca să nu ne întoarcem la botticelliana „Toamna, pe mare”!

Are ceva Dan Manole de star rock, furios, precum în „Ci” (interesantă construcție!): „Nu meșterul - orfevrăria/ Nu împlinirea - agonia/ Nu calmul moale - ci furia/ Nu aerul - ci poezia” (p.43) Esenian (p.45 - retrăindu-și prima tinerețe, poate chiar și a doua) prin spirit de frondă, ca și un Ion Zimbru de pe la Dunărea de Jos, poate și un pic vîsoțkian, Cid al Poeziei la Galați, este gata, cum spuneam, să pornească Reconquista (dintr-un enigmatic Berheci „aparent” iberic, sic!, la pagina 40, într-o „descriere simplă”) printr-un intens poem, numit chiar „Reconquista”: „Spaima și dragostea îmi stau pe limbă/ Aș vrea să le împrăștii tuturor/ Dar fiecare casă are poartă/ Și fiecare gospodar român - topor// Am mers pe fiecare drum, cântând/ Ca beat de soare și de foame. Mie/ Mi-au fost sortite să grijesc pământ/ Mimând că îngrijesc de poezie// Mi-au fost promise gropi din sat în sat/ Și butoniere în cămăși o mie/ Cruci pe pământul care l-am udat/ Volume publice - publicărie// Orașul m-a primit și m-a lăsat/ Să fac abuz de-nsingurare. Singuri/ Am fost din clipa-n care am mâncat/ Doi oameni diferiți cu două linguri// De flori și anotimpuri încărcată,/ Te văd plângând și-mi vine să te omor/ Câteodată ești, îngenuncheată,/ O coastă căutând un creator” (p.39)

Sarcasm îmblânzit de măreție („Te dragoste așa cum încă pot/ Iubirea mea amețitor de mare”, p.51), poetul este atent la limbaj, aproape niciun sunet nu este lăsat la întâmplare, Ideea subjugându-l: orice carte ar trebui să fie un debut, orice debut ar trebui să fie ca o naștere (ce poate fi mai perfect decât un prunc nou născut arătând pumnișorii destinului, zâmbind în somn?)... „Antropomorfă” este poate unul dintre cele mai bune exemple de încercare de reînnoire a (spațiului) Limbajului, a (limbajului) Iubirii, a umanului…

Bref, Dan Manole debutează cu sete (metafizică: „lăsați-mă să behăi de cuvinte/ să-mi umplu coașca de cuvinte, da/ toracele să-mi iasă înainte/ și părul rar să poată cuvânta// pas lână pas se face galateea/ mergând ca floarea de rododendron/ ci binecuvântează-mă de aceea/ frate de ură cu Pygmalion// dar mai ales cuvântul te repede/ dacă dorești, pe coperișuri reci/ cum arhitectul care mă precede/ bolborosește în izvor pe veci” - „Setea”, p.28), sperând la o regăsire (și de sine?), deși sunt probleme și cu speranța: „M-a părăsit speranța deșucheată/ Iubirea o voi pierde. Nu știu ce/ Din mine a țipat, bătând speriată/ Sufletul meu, prieteni, nu mai e” (p.26)

Sfârșind debutul/ cartea „în genunchi”, dar cântând, poate învinge Timpul (descompunerea acestuia este preocupare destul de constantă în poemele sale), aduce omagiu și unui etern Diogene, încoronându-l (-se): „Rob astăzi, ieri înfrânt, dar liber mâine/ - un rege de pământ în țara sa/ întinsă între literă și pâine;/ Dă-te deoparte din lumina mea.” (p.93)

(Bine ar fi să) Fie ca orice debut să aibă puterea, suculența, experiența de viață (și literară), frumusețea și strășnicia acestui „Septenarius” al Furtunilor la Dunărea de Jos, unde toți poeții par să aibă ceva din sufletul „pierdut”, exilat al lui Ovidiu...

Citit 1739 ori Ultima modificare Vineri, 29 Ianuarie 2021 00:58

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.