Luis Sepúlveda, Bătrânul care citea romane de dragoste, Polirom, 2015
Romanul de debut al chilianului Luis Sepúlveda Calfucura (poate mai cunoscut pentru „Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare”), „Bătrânul care citea romane de dragoste”, publicat când avea 43 de ani (anul 1992), se situează, vag comparativ, între „Bătrânul și marea”, micul mare roman al lui Hemingway, și „Inima întunericului”, cutremurătoarea nuvelă a lui Conrad care a inspirat și „Apocalypse now”. La Conrad se punea oarecum delicat, dacă înțelegeți paradoxul, și nu văd de ce nu, accentul pe Oroare, la Sepúlveda pe „meleaguri mustind de ferocitate” (p.194)! Suntem în jungla ecuadoriană, avem un „bătrân” care nu se va lupta cu marea și cu un marlin (pește spadă uriaș), ci cu întrega sa viață (trăgându-și oniric haine de Moarte pe ea!) și sălbăticiunile nobile care i-ar fi putut-o defini (inclusiv familia de jaguari care marchează teritorial-literar întreaga carte), Iubirea fiind, după cum vom afla, mai degrabă o taină, mai ales în ceea ce privește, de pildă, o sărutare pătimașă! Deși o poveste de dragoste cât se poate de umană va exista, între Antonio José Bolívar Proaño și Dolores Encarnación del Santísimo Sacramento Estupiñán Otavalo, martor fiind un tablou (imaginați-vă un tablou în junglă! Deoarece așezarea unde se aciuase eroul, având chiar și un primar, numai localitate nu putea fi considerată!), un soi de tablou fotografie retușat, cum se obișnuia pe la mijlocul secolului al XX-lea, ba chiar și înspre anii 70! Un tablou agățat într-o colibă de trestie, „un portret retușat de un artist de la munte, care înfățișa o pereche tânără.
Bărbatul... purta un costum albastru foarte sobru, cămașă albă și o cravată în dungi care nu existase decât în închipuirea pictorului.
Femeia... purta niște haine care existaseră cu adevărat și care continuau să existe în cotloanele îndărătnice ale memoriei, aceleiași în care se cuibărește plictisul singurătății...” (p.45)
Logodiți încă de la 13 ani, cei doi vor fi relativ repede despărțiți de soartă, în carte neinsistându-se mai mult decât necesar pe „călătoria comună” a celor doi, care au încercat să fie colonizatori în El Idilio, acea „localitate” fantomă: „Dolores nu supraviețuise celui de-al doilea an petrecut în El Idilio și murise în timpul unui acces de febră, din pricina malariei care o rosese până în măduva oaselor.
Antonio știuse atunci că nu se putea întoarce sub nicio formă în satul de la munte. Săracii îndură orice, mai puțin eșecul.
Era nevoit să stea pe loc, să rămână acolo, însoțit numai de amintiri, și acestea tot mai îndepărtate. Voia să se răzbune pe acel pământ blestemat, pe acel iad verzui care îi spulberase dragostea și visele. Nădăjduia că un foc mistuitor avea să cuprindă întreaga Amazonie, preschimbând-o într-un rug aprins.
Și, în neputința sa, descoperise că nu cunoștea atât de bine pădurea tropicală încât s-o poată urî.” (p.55)
Va începe „a doua adevărată viață” a lui Antonio José Bolívar Proaño, adoptat aproape definitiv, aproape absolut (veți înțelege acești „aproape”!) de către tribul shuarilor, trib inspirator, dacă suntem atenți la dedicația și nota autorului:
„Prietenului meu Miguel Tzenke, aflat departe, reprezentant shuar din Sumbi, pe înaltul Nangaritza, și mare apărător al Amazoniei. Într-o noapte de povestiri entuziaste despre magie, mi-a dezvăluit câteva amănunte din necunoscuta sa lume verde, care mai târziu, pe alte meleaguri îndepărtate din Edenul ecuatorial, aveau să-mi slujească la înfiriparea acestei povești.”
Nota îl menționează pe Chico Mendes, „iubit prieten prea puțin vorbăreț și atât de făptuitor”, asasinat deoarece încerca să apere Amazonia de... progresiști!
După ce se încheie și această a doua viață, (parcă am fi în „Antecume” sau într-una din evadările din „Papillon”!) va urma cea de a treia, de cititor de romane de dragoste (mai mult pulp fiction-uri, decât capodopere), întreruptă de mânia unei femele de jaguar: „O femelă de jaguar înnebunită de durere e mai primejdioasă decât douăzeci de asasini strânși laolaltă.” (p.35) Acea felină se răzbuna pe locuitorii zonei pentru uciderea puilor săi de către un „explorator”!
Aproximativ jumătate din carte este rezervată expediției de „pedepsire” a acestei feline, organizate de către primar, prezentat destul de caricatural, singurul din zonă care avea o idee despre ceea ce însemna Veneția (menționată într-una din cărțile bătrânului), pe care ceilalți participanți, printre care și Antonio, și-o imaginau cât se poate de greșit!
Rămas în final singur, pentru Antonio va urma Confruntarea cu Zeița Felină, demnă de alte „lupte” între specii descrise în cărți ori redate în filme: omul și tigrul, din filmul indian din 1972, în stil aproape numai bollywoodian (acolo lupta finală este de necrezut), omul și „Bizonul alb” (din filmul cu Charles Bronson), „tăticul” Moby Dick, „Predator”, oamenii și ursoaica din romanul lui S. Demeter, „Vânătaie pentru vânătaie” ș.a. De altfel, romanul a și fost ecranizat, în anul 2001, cu Richard Dreyfuss în rolul lui Antonio José Bolívar Proaño!
Ca ultimă idee, se poate spune că este o căutare a sinelui autentic, cum este, într-un fel, întreaga viață (în acest caz cele „trei vieți” ale lui Antonio; cartea fiind și una despre „cruzimea oamenilor”, cruzimea lor gratuit-diabolică!):
„Crezi că fiara te socotește pe potriva ei? Nu fi trufaș, Antonio José Bolívar! Amintește-ți că nu ești vânător, pentru că tu însuți ai respins mereu calificativul ăsta, iar felinele îi pândesc pe adevărații vânători, urmăresc mirosul fricii și al mădularelor împietrite pe care îl emană adevărații vânători. Tu nu ești vânător. De multe ori i-ai auzit pe locuitorii din El Idilio vorbind despre tine și numindu-te Vânătorul și le-ai răspuns că nu e adevărat, pentru că vânătorii ucid pentru a-și învinge teama care-i scoate din minți și îi face să putrezească pe dinăuntru. De câte ori nu ai văzut ivindu-se tot felul de indivizi înfierbântați, înarmați până-n dinți, intrând în adâncul pădurii? Câteva săptămâni mai târziu apăreau din nou, aducând cu sine piei de urs, nutrii, șerpi boa, șopârle, pisici sălbatice, dar nu veneau niciodată cu rămășițele unui adevărat rival ca femeia de jaguar pe care o aștepți acum. I-ai văzut îmbătându-se criță lângă mormanul de piei numai pentru a-și ascunde teama pe care le-o inspira convingerea că vrăjmașul îi văzuse, îi adulmecase și îi disprețuise în imensitatea pădurii.” (p.175)
Relația care se va stabili, totuși, între Om și Bestie va fi ca de la zeu la zeu, ajutându-se reciproc pentru ca Jocul să fie al Adevărului, al Frumuseții, care sunt și ale Ferocității! După lectura acestei cărți, veți traduce altfel Mila pe limba sufletului: Mila este, la modul absolut, fără milă!
Și cititorul, ca și scriitorul își va îndeplini dorința de a se retrage, unul în portretul iubirii tinereții, celălalt într-o capodoperă care nu a putut decât, poate, presimți cruzimea Naturii (desigur, una neutră, sic!): scriitorul a fost una dintre victimele coronavirusului!
