Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Cronica volumului "Tanti Clara, madam Sand și alte câteva femei", de Luminița Potîrniche, (editura "Detectiv Literar", 2020)


Scriitoarea Luminița Potîrniche din Galați este o prezență mai curând discretă în viața literară, în sensul că, deși este autoare a mai multor cărți de poezie, unele dintre acestea bucurându-se de-a lungul timpului de cronici elogioase, și mai nou a unui volum de proză, foarte bine primit de către publicul cititor, continuă să rămână o persoană modestă, să nu se promoveze în exces și să își cultive talentul scriitoricesc în liniștea cămării minții sale, împărtășind cititorilor rodul acestuia doar în momentul în care simte că este pe deplin copt, bun la gust și mai ales bogat în vitamine pentru hrana minții și a sufletului.

Născută în 1962, Luminița Potîrniche a debutat relativ târziu, în anul 2015, cu volumul de poezie Dumitru Chicuș 30, apărut la editura "Vinea" (reeditat în 2019, la aceeași editură). A continuat cu volumele de poezie: Bu-hu-hu din noaptea iubirilor moarte (editura "Vinea", 2016, de asemenea reeditat în 2019), O poveste visată din două unghiuri diferite (editura "Eikon2, 2016), Despre zboruri căzând (editura "Grinta", 2017) și Războiul de marți (editura "Vinea", 2018); iar în anul 2020 a publicat și primul volum de proză scurtă, Tanti Clara, madam Sand și alte câteva femei (editura "Detectiv Literar", 2020). Pentru toate acestea a fost recompensată cu admiterea în Uniunea Scriitorilor din România - filiala Botoșani, în anul 2020.

Tabletele ce alcătuiesc acest volum de proză scurtă sunt scrise în registrul memorialistic, autoarea întorcându-se pe firul amintirilor sale din copilărie și chiar din viața de adult și rememorând o serie de întâmplări, unele vesele, altele triste, dar fiecare oferind câte o lecție de viață. Din perspectivă narativă, putem vorbi despre un realism în egală măsură obiectiv, dar și subiectiv, amintirile readuse în lumină având drept personaje atât terțe femei, cât și pe însăși autoarea acestora, realism îmbogățit însă cu doze optime de lirism, semn că Luminița Potîrniche, chiar dacă astăzi semnează ca prozatoare, tot poetă rămâne și încă una din plin înzestrată.

Așa cum sugerează și titlul cărții, în paginile acesteia sunt portretizate o serie de femei, unele având o identitate clară, altele rămânând în negura anonimatului, care au marcat într-un fel sau altul dezvoltarea sufletească a autoarei, care se poate astfel recomanda cititorilor săi și drept rodul întâlnirilor cu aceste urmașe ale Evei. Și când spun asta nu fac doar un apel gratuit la mitologia biblică, pentru a spori astfel dinamica clișeelor folosite din abundență în literatură, ci pentru că, într-adevăr, fiecare dintre femeile ilustrate în acest volum se remarcă prin cel puțin o trăsătură de caracter ce-și trage seva direct din personalitatea protagonistei poveștii edenice (și post-edenice). Astfel, tanti Clara își deplânge pierderea feminității, asemenea Evei după alungarea din Paradis: „Uite ce hal de sâni am! Dacă mai arăt a femeie... Tanti Clara se apuca de niște pungi abia ghicite prin bluza lăbărțată și decolorată. Mama zâmbește. Ea are voie. Are cam 40 de ani. Eu nu schițez nimic în afară sau așa cred. Nu am voie. Am abia vreo 8 ani și nu prea înțeleg. Înțeleg doar că este o mare tristețe”; madam Sand demonstrează că a moștenit de la proto-femeia biblică acea istețime care se poate traduce prin capacitatea de a iscodi noi posibilități de a obține un câștig sau altul, un avantaj sau altul: „Nu știu câtă carte o fi avut madam Sand, dar era o femeie isteațăși descurcăreață. Văzându-se singură și fără niciun sprijin, se apucase de afaceri. Mama zicea că e misit. Era o profesie nenomenclaturizată, dar mulți o practicau. De obicei, oameni cu un pic de capital. Cred că era ceea ce mai târziu s-a numit a fi bișnițar. Doar că nu era un termen peiorativ cum a devenit cel de-al doilea. Deci, cumpăra și vindea. Mijlocea achiziționări de obiecte. Marfă „din pachet”, adică venită din străinătate, mai ales din Palestina”; iar Pasqualina sau Paulina se pare că împărtășea cu cea dintâi femeie nedreptatea de a purta cu sine un stigmat pus de ceilalți, în totală necunoștință de cauză: „Circulau tot felul de legende despre această făptură. Că ar fi avut coarne și de aceea se îmbrobodea atât de gros, ca să le ascundă... Că ar fi fost în tinerețe violată de niște soldați și de aici frica ei de soldații pe care îi întâlnea pe stradă. Mie nu-mi părea că s-ar fi temut de ceva, deși era permanent înarmată cu o bâtă noduroasă, un fel de toiag cu care se sprijinea în pământ, boc, boc, și cu o grămadă de traiste în care nu știu ce căra”.

Pentru cei care s-ar grăbi să eticheteze acest volum drept un manifest feminist, voi spune în treacăt că nu sunt ilustrate doar portrete de femei, și în orice caz acestea nu sunt nicidecum dotate cu aura tragică specifică feminismului, rămânând doar simple femei cu vieți firești, ci în paginile acestuia apar și figuri masculine, dintre care voi aminti aici doar pe aceea a bărbatului considerat nebun, care în anii de „glorie” ai comunismului, când toți românii ajunseseră la paroxismul disperării, el înjura cu năduf partidul și pe Ceaușescu, bucurându-se că oricum nu putea fi tras la răspundere, protejat fiind de „dunga roșie” din buletin. Acest bărbat era, poate fără a o ști, supapa tuturor oamenilor din cartier, care se simțeau reprezentați de injuriile și imprecațiile anti-comuniste fățișe ale acestuia.

Spuneam mai sus că în acest volum de proză s-a strecurat și foarte multă poezie de cea mai fină calitate. Și ca o scurtă demonstrație în acest sens, voi reda în cele ce urmează un veritabil poem în proză: „Probabil, viața unui om nu trebuie să se termine până nu sunt consumate toate consoanele, toate vocalele, toate sunetele acelea gâtuite care nu știi ce sunt, din ce categorie fac parte. Că, dacă te-ai zgârcit cu lacrimile, te vei trezi într-o noapte că în tine s-a sleit o fântână și că vin alți însetați și-și zdrăngănesc gălețile goale și nu mai ai liniște și își trântesc ușile și te golesc. Că în capul pieptului ți-a crescut un munte de nisip și, tot așa, te cară unii cu sacul, cu găleata, cu buzunarul. Că nici prin carne nu mai e orânduială și sar nervii de la locul lor, aiurea, și nu mai ai niciun control a ceva ce, și așa, nu puteai controla. Viața ține cât mai e ceva de întâmplat, fie chiar și numai o alunecare de teren, o spaimă la miezul nopții, când nu te mai găsești în pat, o câtime de șira spinării care mai scade, se mai încovoaie, o ploaie din aceasta amară care dă gust pământului și mâinii pe care ți-o mai muști uneori”.

În încheiere, aș spune doar că îmi doresc ca acest volum de proză scurtă să nu rămână doar o paranteză epică în cariera cvasi-poetică a doamnei Luminița Potîrniche, ci dimpotrivă, să existe și pe viitor o alternanță între poezie și proză, întrucât cele două dimensiuni se dovedesc a fi complementare și este posibil ca doar împreună să ofere o imagine completă a gândirii artistice și critice a acestei scriitoare ce se remarcă în egală măsură prin rafinamentul expresiei lirice, dar și prin anvergura subiectelor socio-umane pe care le explorează.

Citit 779 ori Ultima modificare Vineri, 12 Martie 2021 11:10

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.