La aniversare. Portret de poet la 70 de primăveri - Viorel Dinescu

La aniversare. Portret de poet la 70 de primăveri - Viorel Dinescu
Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

Personalitate marcantă a literaturii române, la o "Oră ideală" (titlul volumului de debut, din anul 1983) pentru bilanțuri și noi bucurii, poetul și profesorul Viorel Dinescu a fost publicat de curând la o editură prestigioasă (când spunem Academie, Editura Academiei, deja întrezărim lumea Nemuritorilor, Olimpienilor), într-o colecție la fel de apreciată, cu o antologie intitulată "O sută și una de poezii", o antologie din care se poate extrage, la ceas aniversar, un frumos portret prometeic, interesant îndatorat predestinării și dialecticii (să ne amintim și de un spumos volum de interviuri realizate de domnia sa, publicat în 2010, "Dialoguri socratice"), sugerat, inițial, de două poeme din "Zeii de pământ" (volum despre care am scris la vremea respectivă, punctând deschiderea unui nou drum liric, care îmbogățea "harta ideilor literare"), "De ce trebuia să furăm focul?" sau "Și totuși, tu rămâi invulnerabil!": "Ce dovadă de existența ta ne mai trebuie, Minunatule?/ Când calculele tale sunt prezente în însăși/ Alcătuirea noastră pământeană,/ Când orice lucru care ne înconjoară este/ O întâmplare minunată,/ Care nu s-a ivit pe calea unor transformări imposibile/ Căci nici evoluția nu va face piatra să înflorească/ Și să dea roade precum plantele/ Și nici pe acestea să umble și să-și părăsească răzorul./ Nimic nu se transformă în altceva./ Se poate dezvolta sau perfecționa,/ dar în esență fiecare rămâne așa cum l-a lăsat Demiurgul,/ Marele Arhitect și Biolog,/ care a operat în veșnicie doar cu ajutorul cuvintelor." (p.145)

Sau: "De ce trebuia să furăm focul, Părinte?/ De ce nu ni l-ai dat tu însuți fără să ți-l cerem?/ De ce ne-ai gonit din rai pentru un singur măr?/ Dacă nu voiai să mușcăm din el, de ce l-ai mai creat?// (...) Neînțelese sunt căile tale, Prea Înaltule:/ Din moment ce totul îți stă în putință,/ De ce ai făcut legi care să poată fi călcate?" (p.143)

Da, Viorel Dinescu a fost, este și va fi un poet al ideilor dezvrăjite, al unei lucidități care ține de o mistică a pragmaticului sacru, al unui umanism al vremurilor sale, pentru care frumusețea nu este mai mult decât frumusețe, nici evoluționismul biologic, la care bate apropo (în) mai sus (citatul) mai mult decât este, de o căldură la care cuvintele (se) modelează pentru o viitoare lume mai bună; a fost, este și va fi un vânător regal al esențelor (românești și universale), dar și al demitizărilor, când este cazul (cum este cazul superbului poem "Inorogul")! Atent la post-umanism avant la lettre (totuși), a fost, este și va fi un martor la condiției umane, gata de cedare: "acum, în monstruoasa eră a computerelor/ Sufletele noastre tot la tine se întorc/ Covârșite de setea de dragoste și bunătate!"

Dar poate portretul nostru, de gălățean către gălățean, este prea subiectiv! Printre cele mai reușite, dintre cele care rezultă din aparatul critic care însoțește antologia, sunt cele ale prietenilor din Republica Moldova, poate printre cei mai frumoși și mai firești, Viorel Dinescu fiind Marele Prieten al Scriitorilor de dincolo de Prut (prieteniile sale cu Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi sunt legendare!). Iată rândurile selectate de la regretatul Nicolae Dabija, de care "ne-am despărțit" chiar în ziua în care am primit antologia (așa au vrut astrele sau îngerii, dacă este să fim mistici!): "Viorel Dinescu este un arheolog al cuvintelor. Dacă un arheolog caută în pământ cioburi de vase, Viorel Dinescu caută în cuvinte sensuri. «Spre adevărul pur matricial/ Călcând spirala-acestor nalte schele.../ Există oare cerul ideal?/ Există undeva un drum spre stele?» Sunt întrebările veșnice ale zburătorului, ale visătorului Viorel Dinescu, poetul, criticul, prozatorul, pamfletarul, eseistul, filosoful, matematicianul (ca și Ion Barbu, de o viață el e profesor de matematică), se află la vârsta când lista întrebărilor fără răspuns devine mai scurtă, iar lista răspunsurilor alcătuiește mai multe zeci de cărți care și-au ocupat un loc al lor, în Biblioteca literaturii române de pretutindeni și din toate timpurile."

Academicianul Mihai Cimpoi: "Viorel Dinescu pare - prin actul poetic propriu-zis și prin meditația neîncetată asupra lui - un Parmenide modernizat, căruia îi scapă, însă, mereu Unul și Unitatea. E mai degrabă poetul unui Unu fără unitate sau - dacă e să ne jucăm puțin cu verbele - al unui Unu cu o unitate ce se risipește chiar în clipa relevării lui ca unitate. E, în fond, un geometru ce operează cu liniile frânte, în mișcare browniană, nesupusă ordinii. E o ordine a dezordinii, a indisciplinei, a indeterminării. (...) Poetul mitizează și de-mitizează subversiv, matematizează și de-matezizează, într-o acțiune, unică în poezia românească, pe care am putea-o denumi de-mitimatizarea universului. El vrea să ne spună că universul s-a umplut de "gânduri, speranțe și rătăciri", de "tainele existenței noastre", că s-a existențializat, existențializându-ne pe noi.

Existențializarea e continuă, procesuală, fără chip de a fi lămurită, căci se substanțializează într-o sumă «a tuturor celor cunoscute și necunoscute», noi rămânând fragmente ale unui Întreg al cărui sens nu poate fi descoperit."

*

Există o anume duritate lacedemoniană, un fel de lipsă de speranță eminesciană în versul său, un supra-omenesc, a se vedea și "Invocație către Adonai", sau "Biciul de ninsoare", poemul cu care se deschide antologia, unde se observă anumite "popasuri inutile", renii sunt alungați în pustiuri… Oarecum paradoxal, se râde într-o… "Bacoviană"... Dintr-o astfel de perspectivă, Viorel Dinescu are ceva din pesimismul cioranian altoit cu un albastru de suflet sabinbălașanian, deși poate ar trebuie să ne gândim la albastrul voronețian, albastrul iubitorilor de românitate.

Versurile alese pentru recenta Zi Mondială a Poeziei, când pe splaiul gălățean al Dunării au fost inscripționate versuri ale unor 30 de poeți români, parcă ar confirma acel pesimism, ca să nu spunem scepticism: "Prin mine mergi la cea dintâi durere/ Spre oaza scufundată în tăceri/ Spre asimptota care-n valuri piere.// Prin mine mergi la ziua cea de ieri/ Ca printr-un estuar de ore arse/ prin mine treci de Azi spre Nicăieri."

Apropo de post-uman și de noua bravă lume, de pierdute universuri, deși sentimentalul de calitate este bine camuflat, Frumusețea pură este mereu căutată (dacă tot vorbeam de vânători regale, eternizate în literatura noastră de un Dumitru Radu Popescu!), "Satul părăsit" este exemplar în acest sens, în pofida blestemului care apare în final, blestem metafizic, de tragedie greacă veche: "Toți cei ce trec de-a dreptul printre lucruri/ Nu vor ști drumul vechi ce l-au pierdut/ Spre satul părăsit într-o scrisoare/ Din care toți salcâmii-au dispărut// Fântânile s-au surupat în vechi icoane/ În care îngeri prăfuiți visează/ De-ai să privești spre ziduri cu ocheane/ Mierla pădurii va pieri-n amiază/ Și satul doarme ca-ntr-un testament/ Pe care l-au lăsat stăpâni uituci/ Și curge ziua goală prin uluci/ Ca un blestem pe timpul indolent"...

Bref, poetului (căruia unicitatea și autenticitatea i-au fost sesizate prima oară, iată cum se scrie istoria, de către Eugen Barbu) nu putem decât să-i urăm: "La mulți ani, Maestre!" Și cărți noi!

Citit 1079 ori Ultima modificare Vineri, 02 Aprilie 2021 01:59

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.