* Marilena Apostu: "Orașul cu femei triste", Editura "Neuma", 2021
Am revăzut ceea ce scrisesem despre celelalte două cărți semnate de Marilena Apostu („Iubește-ți departele!” și „Opt tăceri”) și am constatat că există o unitate de stil, de valoare și de expresie lirică în toate cele trei de până acum (incluzând, evident și volumul de față). Altfel spus, cam aceleași simțiri poetice, în principal, circumscrise iubirii, se țes în versurile (parcă mereu mai frumoase!) ale poetei. O spune însă mult mai apăsat și foarte concis, cu referire la această ultimă apariție editorială, un scriitor de marcă al țării, Horia Gârbea, într-un text plasat pe ultima copertă a cărții. Iată-l, integral: „Poezia Marilenei Apostu este sobră și voit distantă pentru a masca tandrețea ce o invadează freatic. Poemele poartă aparent marca resemnării. În realitate, au un freamăt de curiozitate și nerăbdare. Versurile sunt surprinzătoare: „Bărbații din lumea mea au trecut în iubiri odihnite. Sunt o somnoroasă căutând miere în tremurul tău”. Un fond de prospețime și candoare stă ca temelie unor metafore elaborate. Poeta își poartă cu fast tristețea: „nu mai cred în ferestre pedepsite cu ceață,/ nici în frunzele cu miros de scrisori netrimise”. Dar, dintre toate poetele „orașului cu femei triste” ea este cea mai veselă: ne clipește complice de după sintagme. Iată un volum reușit al unei poete mature.” Da, este multă tristețe în poezia autoarei. Mai este și oarecare împăcare cu sine. Însă, precum se întâmplă în iubire, sunt și unele strigăte de revoltă, abia șoptite, făcute parcă să se audă doar în sufletul încercat al unei femei singure. Cumva în așteptarea iubitului. Sau doar conștientă că el poate va veni sau nu va veni prea curând. Aș spune chiar că împletirea între susurul abia auzit al cuvântului-gând, mereu în așteptare, și țipătul discret (de disperare?) ce-l însoțește naște metafore surprinzătoare. Nu doar prin noutatea expresiei, cât prin sonoritatea lor. Precum ziceam și cu altă ocazie, avalanșa de figuri de stil oferă scrisului Marilenei Apostu o culoare deosebită. Cititorul privește parcă un imens tablou compus din zeci și zeci de nuanțe, fiecare poem fiind o tușă, parte din feeria întregului. Fiindcă lucrările poetice curg una dintr-alta, se așază una alături de cealaltă, ajutându-se reciproc în emoționarea simțirii celui care le percepe. De aceea cartea, nu doar aceasta, ci și celelalte două, capătă unitate, individualitate, forță. Și o singularitate care-i oferă operei dreptul de a deveni puternică prin încărcătura de poetic pe care o include.
Iată două poeme frumoase: „nu știu pe unde umblă arborii tăi: dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig,/ abia noaptea târziu ai ajuns la mine/ ținând în brațe un drum plin de răni./ Acum dormi și nu auzi ceasurile îngropate/ în carnea mea încă tânără,/ aș vrea să fiu pământul tău,/ să rodesc din tine,/ să îți port mormântul în mine.” Și încă unul: „cântecul năvălește în casă: pe masă doar câteva șoapte uitate/ de un crin înflorit și poemul scris/ într-o lacrimă necunoscută. Ești lângă mine,/ te respir cu lumină cu tot/ în zori cămașa ta miroase a somn proaspăt strivit./ Culoarea zahărului trist/ întreabă când este zi de vizită la Dumnezeu./ Diminețile au rămas până la glezne în fața ușii,/ astăzi nu se mai poartă singurătatea./ Hai să ne bandajăm cu titluri de carte,/ să așternem un poem mai trist/ ca mine și împăratul verde la un loc!/ Degetele cu miros de busuioc să frământe secunda.”
Marilena Apostu se află, cum spuneam, la a treia carte semnată cu acest nume. E mult, e puțin? Greu de răspuns. Esențial mi se pare faptul că poeta e din ce în ce mai cunoscută unui public încă iubitor de poezie. Aceasta ar trebui să-i fie mulțumirea prezentului. Treptat, probabil că o vor descoperi și criticii (criticii mari!), iar satisfacțiile aduse de propriul scris vor spori. Sper doar, alături de autoare, că această descoperire va fi cât mai grabnică. Dacă și divinitatea (literară!) o poate ajuta? De ce nu?
A 33-a carte
* Vasile Sevastre Ghican: "La un pas de fericirea veșnică", Editura "PapiruS Media", Roman, 2020
Celor care nu-l cunosc pe Vasile Sevastre Ghican, poet și autor de aforisme, le ofer câteva detalii. S-a născut la Corod, dar trăiește în Tecuci. A debutat cu poezie în ziarul „Viața nouă” Galați, în anul 1968. În 1988 este prezent într-un volum colectiv, iar, după 1989, scoate alte 32 de cărți (proprii, în principal, de poezie și aforisme). Lucrările îi sunt găzduite de publicații locale și centrale. Mai nou, poate fi întâlnit și în reviste din Germania, Belgia ori R. Moldova. Scriitori și critici l-au inclus în propriile lucrări, dedicate studierii fenomenului literar, alții (între care mă număr) l-au recenzat abundent. Este membru al Uniunii Scriitorilor Români, filiala Bacău. Și încă nu am epuizat tot ceea ce se poate spune despre acest autor. Cartea de față are o prefață semnată de Sterian Vicol. Este un text blând, încurajator. Cât despre lucrările prezente, în mare măsură ele anunță nivelul de creație atins de poet. Nu toate sunt reușite, precum a încercat a-i spune și Sterian Vicol. O mai fermă selecție a celor ce merită accesul în volume ar trebui să manifeste. Totuși, unele poeme din această carte pot fi citabile, precum următoarea, „Rugă”, transcrisă pe coperta a patra a volumului: „Mai pune-mi o aripă/ să mă pot auzi/ în această tulbure liniște/ să pot crede/ că și întunericul mă iubește/ câteodată.// Peste lumile acelea pierdute/ numește-mă zeu,/ peste fântânile ce nu mai sunt/ lasă-mă de așteptare să cânt/ cu acele cuvinte/ de care lumea / are neapărată nevoie; // Mai pune-mi o aripă să mă pot auzi!”
Deocamdată, atât. Scriitorul ne anunță că are în pregătire alte cinci cărți.
