Câteva slide-uri cu fotografii de-ale artistului care a ţinut să sărbătorească 50 de ani de scenă şi la Galaţi, prin spectacolul „Hoinărind printre amintiri” au fost suficiente.
Ne-am trezit cu nu ştiu ce nostalgii revăzându-l pe Mărgelatu, eroul care ne-a fermecat copilăria la cinematograf sau la filmele de sâmbătă seara.
Aşa că la apariţia artistului în carne şi oase, l-am întâmpinat cu toţii în picioare, aplaudând minute în şir.
Ne-a luat imediat în primire şi ai lui am fost timp de două ore.
Scaunul gol şi revelaţia
M-am aşezat chiar în primul rând ca să-l pun sub lupă. Florin Piersic mi-a plăcut întotdeauna, dar nu m-am considerat niciodată fan.
Întâmplarea a făcut să-l văd mai aproape decât mi-aş fi imaginat vreodată.
Lângă mine rămăsese un scaun gol, aşa că maestrul s-a grăbit să-l revendice pentru că aşa îi place lui să facă spectacol:
„Să vin printre voi, să vă cunosc, să dau mâna cu voi, să ne îmbrăţişăm, să ne pupăm, să ne dezbrăcăm”, ne-a anunţat în stilul caracteristic, pornind de la ceva serios şi alunecând inevitabil în glumă.
Dar câte nu ne-a spus! Poveşti, bancuri, întâmplări, poezii şi povestea poeziilor, ne-a cântat.
Ne-a vorbit despre Amza şi ne-a recitat poezia pe care acesta i-a dat-o înainte să se stingă.
Ne-a povestit despre Dem Rădulescu, despre ce a făcut recent la Cernăuţi şi Chişinău, despre debutul său la Naţionalul Bucureştean, toate într-un amalgam, legate de un fir numai de el ştiut.
Nu ne-am întrebat unde vrea să ne ducă de fapt ci ne-am lăsat purtaţi de forţa valului său, am râs cu lacrimi, am plâns surâzând, ne-a făcut să ne fie dor de cei dragi, odată ce el ne povestea cu dor de dragii săi.
Am stat la câţiva centimetri de el şi l-am pândit cu încăpăţânare să-l descopăr că, ar fi îmbătrânit, că a obosit de două ore de când tot ne poartă cu el, că la urma urmei, o fi el actor, dar e om ca toţi oamenii.
Vă mărturisesc că nu i-am găsit cusur. Au curs anii peste el, dar cine nu şi-ar dori ca la 73 de ani să fie încă român verde!
Cine nu şi-ar dori o viaţă atât de bogată şi trăită din plin? O să-mi spuneţi că l-a avantajat fizicul.
E adevărat: i-a deschis uşile, dar talentul, munca şi seriozitatea cu care şi-a făcut meseria şi i-a respectat pe oamenii de lângă el i le-au ţinut deschise în continuare.
N-am văzut la el nicio notă falsă, mai ales că tot ceea ce ne-a spus s-a învârtit în jurul sufletului.
A ştiut să ni-l aşeze pe al său pe tavă., cu onestitate. Ca să simţim noi şi să ne bucurăm de tot spectacolul, el, Piersic, a simţit de două ori mai mult.
Au curs apele pe el, dar a fost „flacără” până a căzut cortina. A fost ca o discuţie între prieteni.
O fi jucat teatru, dar n-am prea sesizat asta şi aici cred că e marea sa artă.
A ţinut sala la degetul său mic şi am văzut oameni de toate vârstele care s-au simţit minunat în compania lui.
Lacrima cea de pe urmă
Spre final, ne-a recitat „Repetabila povară” a lui Adrian Păunescu, poezie care îmi ridica un nod în gât încă de pe vremea când nu descoperisem că părinţii sunt unici.
Şi mai ales irepetabili.
Şi, mai ales, nu eram la rândul meu părinte.
M-am simţit în pericol. Mi-am înfipt unghiile în carne, să nu cumva să-mi scape o lacrimă.
Zadarnic. Măria sa Florin Piersic şi-a luat ca un rege şi ofranda celui mai cârcotaş spectator.
Însă bucuria sinceră din ochii lui m-a făcut să nu-mi pară rău.
