CRONICĂ DE CARTE: Un romancier de urmărit și o Mioriță de (re)citit

CRONICĂ DE CARTE: Un romancier de urmărit și o Mioriță de (re)citit
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, Polirom, 2020

*

Bogdan Răileanu s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității din București. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan. A publicat volumul de povestiri Tot spațiul dintre gîndurile mele (Polirom, 2017) și romanele mai jos amintite.

La aproape 100 de ani de la apariția „Baltagului”, o altă abordare a Mioriței este mai mult decât interesantă, mai ales că perspectiva literară este a unui… muntean, mai ortoman… cu două romane care au făcut ceva vâlvă în zbuciumata viață literară românească, „Dinții ascuțiți ai binelui” și „Teoria apropierii”! Și au avut și de ce! Și cu ce!

Dar să ne apropiem de acest nou (micro) roman, o bijuterie (beletristică) sui generis! Cristian Fulaș scria că „orice teorie a apropierii nu e, în fond, decât o practică a povestirii prezentului.” Primele două romane sunt ale „acestui” prezent aproximativ, relativ, „Să nu lași moartea să te găsească” este a unui timp oarecum mitic, doar referirile la un „război” putând să ne trimită cu gândul la Războiul de Independență sau la cele două mondiale, deși tehnologia modernă (autovehiculele de pildă, nu sunt) lipsește… Deși scriitorul nu se confundă cu naratorul, naratorul Arhip părând a fi cel care a scris una dintre variantele „Mioriței”, este o umbră a prezenței scriitorului care, însă, nu este deloc stridentă, abia sesizabilă nu face decât să facă cu ochiul cititorului; beletristica este o joacă, o joacă serioasă (ca și aceea a re-interpretării quasi-post-moderniste, precum se întâmplă și în „Povestea lui Costache Negruzzi”, altă carte a lui Răileanu), desigur, care ține de istoria credințelor și ideilor literare, beletristice, filosofice…

Firele filosofice întăresc țesătura textelor lui Bogdan Răileanu, dar nu le îngreunează, cunoscătorii le sesizează. Sunt precum „soarele și luna țesute în urzeala ștergarului”, la care se adaugă „cocoșul cu creastă”, pupăza care întruchipa moartea și care apare menționată și în „Dinții…”: „În Ardeal, pupăza este un colăcel mai mic care se împarte la pomenirea morților, deci în urma unui necaz, spuse părintele așezându-și ochelarii pe nas. Denumirea colăcelului vine de la o altă expresie, îi cântă pupăza, care era folosită când cuiva îi mergea rău, asta pentru că pupăza era simbol al morții în practicile magice medievale.”, pp.110-11, ștergarul mai sus menționat fiind oarecum o madlenă proustiană pentru personajul Arhip, care mai gândea că „Moartea trăia ascunsă în țesături”, p.17, fiind influențat spiritual de „lucrările” bunicii sale, care „ a muncit toată viața ei. iar lumea pe care o vedea cu ochi misterioși a țesut-o pe covoare și de pe covoare în sufletul micuțului Arhip, care nu se numise întotdeauna așa…”

Covoare și ștergare, pe care bunica mai țesuse „și lucruri de neînțeles în covoarele ei, lucruri inventate, care nu existau, mâini cu șase degete, lupi cu cinci picioare, oi cu limbă de șarpe, lucruri despre care nimeni nu avea răspunsuri în lipsa bătrânei.” (pp.17-18)

În fapt, în micro-roman nu se poate spune că ar fi „lucruri care nu există”, deși, literar vorbind, din punctul de vedere al narațiunii, nu se poate ca imaginația scriitorului să fi șomat: suntem în vremea unei molime, poate ciuma cuiva sau holera altuia, lumea este speriată (cât de mult o fi influențată cartea/manuscrisul de pandemie?), tema este cea din Miorița, sunt însă patru ciobani, cel apropiat de Arhip, tânărul Anghel, fiind veri, necunoscându-se însă prea bine, va fi victima celorlalți doi, Vâlcu („Lupul”... la oi) și Gavril, un Cain dublat dacă vreți, Arhip și Anghel („îngerul”), fiind Abel dublat, călătoria are rolul ei inițiatic, rezultând însă și un aspect quasi-monografic, Satul, mitic și el, „Valea Verde”, spațiul geografic fiind cel al „Munțișorilor Vrancei”, dintre „locuitori” fiind mai bine reliefați Preotul Boca (preoții apar în toate romanele lui Bogdan Răileanu, și cu bune, și cu mai puțin bune), alunecoasa și cam reaua de muscă Anica, cei amintiți mai sus, Lică orbul (într-un episod aproape de sine stătător, apropo de statutul celor cu cerințe speciale și de răutatea gratuită, aproape apriorică a oamenilor), Anuța, prima dragoste a lui Arhip, care se îneacă adolescentă, doi călugări, Bunica, tatăl… Miorița este o oaie roșcovană, victimă și ea a răutății (sau, mai exact, aici, a comodității celor doi Cain), dar care reapare în visele lui Arhip, revendicându-și aspecte ale rolului baladesc… 

Bref, este o (altfel de) solemnitate (decât în „Dinții…, unde satira este puternică, dar romanul nefiind deloc numai satiric) hemingwayană, în care se poate vorbi și de „o grație în situații limită” (Arhip, antigonic, dar și confuz, presimțind adevărul unei crime, alege să fugă cu un cadavru pentru a-l duce acasă, existând riscul de a fi ucis și el pentru a nu spune adevărul, asupra ambiguității lui scriitorul insistând spre final), deoarece, dacă Hemingway ar fi fost… mioritic, poate ar fi scris „Pentru cine se învârt uliii” (apropo la vreo două episoade din carte, dintre care unul amintind de „La vulturi” a lui Galaction) sau… „Să nu lași moartea să te găsească”, deoarece este ceva din esențializarea „Bătrânului și Mării” în această „Nouă Mioriță”, care ar fi putut fi „Ciobanul și Moartea” sau „Ciobanul și fluierul de os”.

Fluierul are simbolistica sa, care deranja pe prozaicii criminali când era utilizat (nu numai pentru alungarea lupilor adevărați, ci și pentru un act artistic în sine), fluierul, care este echivalentul stiloului sau a penei de gâscă pentru artistul popular, cântecul însoțind nararea baladei! Sugestia poate fi că și arta (chiar naivă, populară) poate ucide sau poate fi complice, și prin pasivitate, de altfel scriitorul strecoară, și spre final, o oarecare ambiguitate, la urma urmelor asupra tuturor păcatul originar joacă hora eternității, dacă este să punem un accent mistic, chiar și agnostici fiind, Bogdan Răileanu confirmând că nu poate fi un scriitor comod, cu o scriere comodă, intrarea în pielea și mai ales osul (de urs preistoric) de fluier al ancestralului mioritic (cu discutabila sa fatalitate) fiind memorabilă:

„Moartea poate să fie ceva mare și înfricoșător, dar asta pentru că nu vrem să renunțăm așa ușor la viață. Dar când lumea ți-e potrivnică? Pentru ce să te zbați? Când vine ceasul, rămân doar durerea pierderii și liniștea sufletului.”

La pagina 120 este amintit „Dumnezeul albinelor”, ar putea fi vorba și de „Dumnezeul oilor și al lupilor”; tradiționalist, poate este vorba și de „Dumnezeul românilor”, poate din Miorița ne tragem mulți dintre noi, dacă nu chiar toți, deși unii sunt și urmașii celorlalți ciobani, „lupi” sau „lei”, ticăloși fără doar și poate; cert este că avem o Carte despre Adevăr și Moarte cum puține sunt, care nu înfrumusețează „cartea de vizită” a unei (istorii a unei) Românii, dar arată că Frumosul și Frumusețea sunt și ele fire ale țesăturii eternității sentimentului românesc al ființei, sentiment înrudit, evident, cu cel paraguayan, eschimos, herero, bengalez, apaș ș.a.m.d.

Citit 895 ori Ultima modificare Vineri, 30 Iulie 2021 00:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.