CRONICĂ DE CARTE: Un roman polițist care nu este doar polițist

CRONICĂ DE CARTE: Un roman polițist care nu este doar polițist
Un foarte bun text psihologic
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Boileau-Narcejac, Cea care nu mai era, Crime Scene Press, București, 2020, traducere din limba franceză de Delia Tuică

*

Bref, avem un roman psihologic foarte bun, care ne aduce aminte că fiecare dintre noi poate fi un criminal. Bine, doar unii! Și ne aduce aminte și de păcatul originar, care ține, de fapt, de anumite instincte, dintre care unul este… foarte aprioric: instinctul Libertății!

Revenind la ideea de mai sus, dacă în romanul lui Dostoievski și în „Ciuleandra” chiar au loc crime, în „Cea care nu mai era” este o situație ca în „Străinul” lui Camus (acolo principala crimă este lipsa de empatie cu moartea mamei; extrapolând, lipsa de empatie cu o anume filosofie comună asupra condiției umane) sau, exagerând, ca în „Procesul” lui Kafka…

Eroul, Fernand Ravinel este, de la început, chiar dacă apelez la un citat dinspre final de carte, un condamnat - zice unul dintre personajele feminine:

„Era condamnat. Într-o bună zi oricum ar fi evadat. Nu mai putea să trăiască.” (p.162)

Din perspectivă filosofică, fină, galică (sic!), „Cea care nu mai era” nu este cine ar putea să pară că nu mai este: de fapt, este vorba chiar de… Viață!

Fernand era, de fapt, un mort-viu, la nici patruzeci de ani: la realizarea personajului poate ar fi trebuit să se facă o legătură și cu anii celui de-al doilea război mondial (doar cumnatul său, se precizează, ar fi suferit și în acei ani - romanul apare în anul 1952! - din cauza războiului)! Mici scene de familie (era căsătorit de cinci ani cu Mireille) ni-l pot portretiza pe noul „străin” („L'Étranger” apăruse în 1942):

„Nu înțelegea de ce, în unele zile, el rătăcea prin casă, cu fruntea încruntată, cu mâinile înfundate în buzunare, ochii răutăcioși: Ce ai, puiule? Vrei să mergem la cinema? Dacă te plictisești, spune-mi.” Dar nu, nu se plictisea. Era mult mai rău de atât. Îi era rău de viață, ăsta e cuvântul.” (p.52)

Le mal de vivre! Însoțit de un personaj la fel de convingător ca și în „Fluviul de ceață” (de Valerio Varesi, apărut tot la Crime Scene Press), Ceața:

„Mereu ceața! Abia se întrezăreau câteva siluete… siluete înșelătoare… Mireille… Și soarele nu va mai răsări niciodată. Era sigur. Nu va mai ieși din acest ținut fără margini. Un suflet chinuit. O fantomă! Nu era pentru prima oară când ideea asta îl chinuia pe Ravinel. Până la urmă, nu era el, poate, doar o fantomă?” (p.30)

Bref, se poate observa o dedublare a personajului (care ajunge să creadă că sunt chiar, măcar, două lumi paralele, el părând a avea acces la amândouă, dar deja fiind confuz, nu mai știe „cine e omul și cine personajul”  - p.36), o dedublare care poate fi declanșată de apariția amantei, medicul Lucienne, în urmă cu vreo trei ani, medic care îi îngrijise soția, și accentuată după ce acționează pentru uciderea soției, în complicitate cu amanta, pentru banii unei asigurări (gata cu spoilerele!):

„...Ravinel se simți slăbit, bătrân, vinovat. Îi purta pică lui Mireille. Îl trădase, cu răutate. Reușise din prima acolo unde el eșuase dintotdeauna: trecuse misterioasa frontieră; era de partea cealaltă, invizibilă, insesizabilă, ca o fantomă, ca unul dintre acei vapori de ceață care se ridicau de pe șosea. Cineva poate fi în același timp și mort, și viu. De multe ori simțise asta.” (p.73)

Probabil, marele farmec al cărții este procesul (alt proces!) „înnebunirii” (de către planul diabolicelor) lui Fernand, care îl împinge către deznodământul… delicios, în aromele unei tocănițe de fasole și carne de oaie, un fel de cassoulet, care poate merge cu câteva pahare de Muscadet, continuând meditațiile asupra vieții, căsătoriei (la pagina 8: „Știe careva de ce se căsătorește? O fi vârsta.”; la p.90: „Când ne căsătorim credem că ne însurăm cu o femeie și de fapt ne căsătorim cu o familie și cu toate problemele și istoriile acelei familii. (...) Viața e o mincinoasă. pare plină de minunății când suntem mici și apoi…”):

„Ce știe el despre Mireille? A intrat în viața lui la douăzeci și patru de ani ca o străină. Ce făcea ea cu zece ani înainte, când nu era decât o fetiță cu părul încâlcit? Oare știa să se joace singură? Ce jocuri secrete avea? Poate că jocul cu ceața, la fel ca și el. (...) Era ea urmărită, în vise, de un soi de căpcăun care flutura niște foarfeci asemănătoare cu două coase încrucișate? Ce studii a făcut? Cu ce colegi? Ce-și povesteau între ele fetițele? De ce Mireille se simțea dintr-o dată obligată să plece, să plece foarte departe, poate chiar până la Antibes? Au trăit unul lângă celălalt ignorând faptul că sufereau amândoi de aceeași boală care nu are nume. Erau aici, în casa asta prea tăcută, și ar fi vrut să fie în altă parte, nu contează unde, numai să fi fost un loc cu soare, cu flori, un paradis. El crede și acum în Paradis.” (p.149)

Va renunța Fernand la Paradis?

*

Ca să ne întoarcem și mai mult în timp, tradiționalist vorbind, este un roman (și) bovaric, dinamizat de numeroasele secvențe de road… livre, cu secvențe pariziene… Dar și cu un Nantes de coșmar, cu idilica, totuși, căsuță din Enghien, și se va ajunge și în Antibes, unde se află un muzeu Picasso…

Da, Fernand poate fi și un personaj de-al lui Picasso, cu talente bizare, dezvăluite înspre finalul inevitabil, cu o viață fără importanță între atâtea vieți fără importanță:

„Ravinel are un regret fugitiv. A fost, totuși, în felul lui, un artist. A inventat muște artificiale așa cum alții inventează flori. În catalogul firmei (nota BH: era reprezentant de vânzări la o firmă de articole de pescuit) există o întreagă pagină în culori dedicată muștelor Ravinel! Clasoarele sertarului sunt pline de păr, puf, pene, de mici corpuri tremurătoare care se înghesuie ca un roi înfrigurat, ca o ecloziune de insecte efemere pe care prima boare rece a serii le doboară, unele peste altele, la baza unui zid. E puțin dezgustătoare această grămăjoară de creaturi păroase. Degeaba suntem conștienți că sunt făcute din fire, din pene și din metal - te duc cu gândul, mai ales cele verzi, cantaridele, la un osuar secret.

Ravinel închide sertarul. Nu va mai avea timp să scrie cartea despre muște la care se gândea. Se va pierde ceva, ceva ce ar fi putut…” (p.151)

În ultimă instanță, este o carte despre… muștele care putem fi! De unt, de oțet, de grajd, molii, capete de mort sau… de pescuit îngeri!

Ființe care putem gândi… Poezia Ororii și a Frumuseții în egală măsură! Dar și a filosofării!

Pierre Boileau și Thomas Narcejac, doi „filosofi” de cunoscut?

O filosofare asupra… dragostei (să fie ea, și ea, cea care nu mai era?)?

„Ravinel nu mai ia nimic în serios. Ceea ce ar trebui cu adevărat luat în serios nu are nici nume, nici formă. Este o greutate. Și este și un vid. Lucienne știe. Ea are deseori o privire dilatată, fixă, care nu înșală. Poate că Mireille ar fi vrut să învețe asta, așa cum dorea să învețe dragostea? Poate că dragostea este un drum spre acest loc interior? Ravinel se gândește la jocul cu ceața.” (p.53)

Dar poate „dragostea nu contează deloc, dragostea în adevăratul sens al cuvântului!” (p.48)

Între Formă și lipsa ei, Ravinel va alege…

„Dacă am putea renunța la toată povara dintr-o dată, la tot trecutul, destinul, inclusiv numele.” (p.148)

La sfârșitul cărții, în pofida aparențelor, ne vom întreba despre… forma și existența… asasinilor!

Citit 1081 ori Ultima modificare Vineri, 06 August 2021 03:08

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.