CRONICĂ DE CARTE. Un roman (cozonac?) ca o verigă-lipsă...

CRONICĂ DE CARTE. Un roman (cozonac?) ca o verigă-lipsă...
Debutul lui Aldulescu, la reeditare...
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon, Ed. Litera, București, 2021


Scriitorul, unul dintre romancierii marcanți ai epocii post 1989, a făcut tot ceea ce era posibil să arate că poate exista Frumos (în sensibilele forme ale Bucuriilor) și în niște vieți condamnate unei anumite banalități (a Epocii de Aur, veșnică și ea!), că se pot extrage (literar) frumuseți (veselii), perle, dacă vreți, din cele mai înnămolite scoici…

Scris în ultimii ani ai regimului comunist, publicat în 1993 (întâmpinat cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România), a fost atunci un roman de sărbătorit, „de Sărbătoare”, și mai este și astăzi, Sărbătoare de roman, „o verigă lipsă” pentru toți cei care vor dori să înțeleagă evoluția romanului românesc de astăzi…

În pofida cursivității și firescului relatării vieții de cartier-mahala (o gală de box și un personaj te pot duce cu gândul și la neorealismul italian din, de pildă, „Rocco și frații săi”; un personaj secundar și care apare târziu, Gelsomina, te duce și la Fellini; dar nu numai acel personaj, ci și multe dintre scene; de altfel, multe personaje sunt antologice, atât principale, precum Tatăl, Gheorghe cizmarul, - oare să fie o aluzie la faptul că întreaga „familie românească” era condusă de un Cizmar?, bunica Mamaivana, mama Ciociona, sau secundare precum Mantiliza, prostituata și informatoarea, părintele Ioan, șofer al unei mănăstiri, vorba vine, pus pe harță, întreaga familie Biolan, lucrători șmecheri de prin depou), se poate comenta și jocul de idei literar-filosofice (deși nu se cade deloc în păcatul filosofării de dragul filosofării), ca artă poetică (a romanului) sugerată, Radu Aldulescu fiind un urmaș demn (nu epigon) al unui Marin Preda (trecut prin ceva școală americană), având ceva și din dezinvoltura lui Houellebecq (au debutat cam în același timp), dar, evident, personajele (românului) fiind „alese” din alte medii (sau invers, francezul preferând, normal, alte subiecte, cu alt fel de eroi), poate stând sub semnul unei astfel de meditații: „Când te naști amărăștean, așa îți cauți dreptatea toată viața, te târguiești și te cârpești tot prin zoaie de venin până mori.” (p.343) Prin construcția frazelor, dacă tot ne-am apropiat de spiritul galic, este un célinean, dacă nu ne putem gândi la lumea lui Proust!

***

Glumind cât se poate de serios, se poate face o paralelă între arta romanului și arta… „realizării” cozonacului: „- Vezi tu, cozonacul e singura prăjitură unde și cea mai pricepută gospodină trebuie să pună totul măsurat la gram. Aici nu merge din ochi, fiindcă el este pretențios și sensibil. Un fir de aer rece, un vârf de cuțit de făină în plus, o linguriță de zahăr sau o picătură de ulei îl pot face numaidecât să se răzgândească. Doar mâna unui artist face mai mult decât orice cântar, și ea era toată numai ochi peste mâinile lui îngropându-se în făina aceea de biscuiți, de culoarea și consistența rumegușului, peste privirea lui mijită spre tavan, frământând, frământând, scăldat tot în sudori, ca tras prin sticlă topită, și era frumos, Dumnezeule, atât de frumos, în veci nu s-ar fi săturat de el.” (p.307)

Evident, ingredientul minune trebuie să fie… dragostea, și avem și povești de dragoste, cu toată măreția lor, dar și, câteodată, decăderile lor…

Revenind la jocul de idei, îndepărtându-ne (cât se poate) de jocul de sentimente (și de patimi - „acordeon istovit de măruntele noastre patimi”, p.346, „fiecare bucurie tăinuind un blestem, cu fiecare plăcere tăinuind dezgustul de ea”, p.385), deși, atenți la câte un interviu, înțelegi că „romanul” este și rațiune, dar și patimă, asceză, singurătate, în continuu, etern Război al Pâinii (p.434), al muncilor pentru supraviețuire, Radu Aldulescu propunând (poate tușând atât o greață sartreană, dar și un joc cioranian) un Paște literar, sărbătoare neo-pascală, dar sceptică, o dez-dogmatizare (și a Omului Nou), dez-idealizare a Omului, dacă nu și o dezideologizare (apropo de vremurile în care este scris), tortul, unul dintre torturi (unul dintre frați, Gelu, este maestru bucătar precoce, un fel de chef, ajunge să lucreze și la Athénée Palace!), prin care se celebrează Viața, așa cum este ea câteodată, fiind făcut într-o oală de noapte!!! (p.297)

Radu Aldulescu, fără iluzii, prezintă omul nou-vechi, același dintotdeauna, gata să jertfească „mielul neprihănit”: „Anul următor, într-o dimineață de aprilie, (nota a.g.s.: este vorba despre Valentina, adică Vali, și Marian, cu cea mai frumoasă poveste de iubire!) l-a simțit ca prin vis cum se îmbracă și pleacă pierzându-se-n zorii tulburi, cu gust de funingine. S-a întors spre seară și a adormit imediat, ostenit după o călătorie lungă. Dumnezeule, adusese un miel alb! Dumnezeule mare, atât de alb, încât ai fi zis că l-a spălat undeva pe drum; n-ai fi putut crede că s-a născut într-o stână, tăvălit prin paie și balegă. L-a legat de un pom în grădina din fața blocului, și atunci a fost când ea l-a văzut dintr-odată străin și tăcut, și mult așteptat, venit de dincolo de vremelnicie și zădărnicie. Ar fi vrut să-l dezlege și-i era frică să nu fugă, dar când s-a trezit el, după miezul nopții, l-a băgat în casă: nu fuge ăsta. Nu mușcă, nu dă cu copita, e din cale-afară de bleg. E bun la cuptor ori învârtit la frigare (...). Da‘ și drob e bun, și umplut cu ciuperci, și tocană, și borș, și sparanghel… (...) A doua zi ea l-a asistat în grădină, îl luă între picioare și-i săltă bărbia, mângâindu-i blana de pe gât, și-ntr-un gest al osândei și deopotrivă al mântuirii, l-a văzut cum îi deschide beregata cu briceagul, nu fără o anume duioșie (...) Pe urmă l-a agățat cu capul în jos de o cracă, l-a jupuit cu briceagul, îi arătă pielea în lumină:

- N-are nici o ciupitură, după cum bine vezi. În felul ăsta pot jupui și-un elefant. Unii umflă mieii. Fiindcă așa cum fac eu, îți trebuie o mână de artist.

- Da, ești un artist.” (pp.298-299)

Artele vieții nu sunt, desigur, cele 10 cunoscute sau acceptate. Sau, mai exact, ele sunt nenumărate, întrepătrunzându-se, mistic sau nu, existând arte ale disprețului, ale chinuitului: „Oamenii d-aia-s oameni, surioară, să se disprețuiască și să se chinuie unii pe alții. ” (p.218)

O astfel de viață ar fi, nu-i așa, infernală, de n-ar fi momentele de uitare, dar mai ales de neuitare a clipelor fericite!

Pomelnicul urmașilor familiei Dei este și el semnificativ în privința lumii „abordate”: „Primul nepot a fost Enrico, fiul lui Gelu și al Danei, după care a venit Robert, fiul lui Marian și al lui Vali, și pe urmă Giuliano, cel de-al doilea dintre fiii Danei, care n-au apucat să trăiască nici un an, și abia pe urmă a venit Gelsomina. La trei luni după Gelsomina, au venit gemenele lui Marian, Barbara și Madona. Venise sau revenise moda unor astfel de nume.” (p.435)

R. Aldulescu este quasi-dantesc în această călătorie prin limburile (dacă nu chiar Infernul) Bucureștiului și României balcanice, de multe ori lăutărești, are aici un Acordeon miraculos (ca o mașină de scris), iar cine are prejudecăți în privința acordeonului ca instrument muzical, să asculte, de pildă, Kimmo Pohjonen, cu al său „Uniko”... Ne provoacă să fim martori la scene demne de Goya sau de Brueghel, în funcție de numărul actorilor și figuranților (înmormântări, nunți ș.a.), unde acordeoanele cântă, cântă (uneori), ca în filme de Kusturica, scene/fragmente cinematografice spectaculoase găsindu-se des, precum o decapitare „între” doi camionagii, o pruncucidere urmată de canibalism, o bătaie în tramvai, câteva amintiri de la bordelul „Crucea de Piatră”, un viol asupra unei soții sexy de colonel de M.A.I., luată cu japca de față cu soțul, acesta fiind basculat la propriu dintr-un camion, facere de curățenie în pielea goală, furatul din rația de mâncare a animalelor de la circ, chefuri cu călugări, prilejuite de faptul că Patria, mama Valentinei, o basarabeancă care a încercat s-o scoată pe Vali din cercul vicios al unei vieți banale, de mahala (de altfel, este singurul personaj care lucrează într-un minister, parcă), ajunge să lucreze la bucătăria unei mănăstiri…

Umorului lui Aldulescu, amar deseori, îi aducem un ultim omagiu. În aceste rânduri.

Citit 977 ori Ultima modificare Miercuri, 11 August 2021 00:36

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.