Adrian Zăinescu, Dincolo de orizonturi, Eikon, București, 2020
*
La Editura Eikon, o editură prietenoasă cu gălățenii, Adrian Zăinescu a ales să-și publice prima carte după debutul din 2007, cu „Te văd doar...”. Așadar, o carte care se adresează atât văzului... normal, cât și altor „vederi” lirice, cultural-istorice, comunicaționale (autorul este absolvent și de Mecanică, dar și de Științele Comunicării!)...
În pofida tuturor aparențelor (generate de lectură), A. Zăinescu este un nietzschean, destul de îmblânzit în aceste vremuri ale corectitudinii politice (care este anti-politică în esență!). Descoperi aceasta relativ târziu (în interiorul cărții), deși poate și titlul cărții te-ar fi putut ghida oarecum, „dincolo de binele și răul” orizonturilor lirice, dar măștile autorului, deși nu multe, te invită la un joc de Casanova (anti-Don Juan sau invers), nietzschean anti nietzschean, acest „anti” fiind pur și simplu filosofic, filonul iubirii de înțelepciune (ironice, este drept) fiind observat și de prefațatorul cărții, sociologul, scriitorul și satiricul Ion Manea…
„Revelația” are loc după ce citești „Gott ist Tot”: „Sătul să ne mai vegheze,/ Dumnezeu ne-a luat la subsoară/ și-a plecat cu noi în lume.// Mersul Lui/ ne hurducăie pe toți,/ ne ciocnim cap în cap,/ ne cerem scuze/ și ne vedem de-ale noastre/ ca și cum/ nimic/ nu s-ar fi întâmplat.// Iar Dumnezeu se tot duce departe,/ cu noi sub brațul său drept.// Rugăciuni se fac în continuare,/ se aprind lumânări,/ se pupă icoane,/ se sărută ziduri sfinte,/ se bat mătănii,/ se trag clopote,/ nimeni nu sesizează nimic,/ hai, Doamne ajută,/ iartă-ne și ne izbăvește!// Între timp,/ El a luat-o binișor la fugă,/ ne e din ce în ce mai greu/ cu hurducăiala asta permanentă/ dăm vina pe vreme, pe poluare,/ pe plăcile tectonice… (...)// Viața merge oricum înainte,/ chiar dacă ceva mai clătinată,/ iar Dumnezeu fuge de-a binelea/ atent, totuși,/ să nu-i scăpăm de sub braț...//(...)// important este că Dumnezeu/ și-a luat lumea în cap/ (de fapt, la subsuoară)/ și fuge acum/ hurducându-ne mai abitir/ ca niciodată,/ fără să se oprească,/ fără să se uite în urmă,/ sperând poate că-i va plesni splina/ și va muri,/ să le facă pe plac/ și-acelora ce iau de bune/ zisele lui Nietzsche.” (pp.93-94)
De altfel, Dumnezeu are importanța sa: cuvântul „Dumnezeu” este primul al cărții, dacă excludem prefața și titlul primului poem, „Din noroi”, care ne aduce aminte, la rândul său, de faptul că nuferii și frumusețea lor își au rădăcinile tot în mâl...
Încercarea de „revoluție” este (quasi) nietzscheană, dar accentul grav (umorul său este... serios, deși face și cu ochiul a zâmbet), consistent al cărții este unul erotic (pozitiv), doar unele poeme, totuși, tușând veșnicul război al sexelor care îl făcea pe Nietzsche, schopenhauerian, să declare „Femeia – o capcană a naturii.”; sau „Femeia în esenţa ei este şarpe, Eva – orice preoteasă ştie, orice rău vine în lume prin femeie.”; sau „Bătrâna: Te duci la femei? Nu uita biciul!” ș.a.m.d. Astfel, sunt mai multe sugestii, chiar în primul poem, amintit mai sus: „Dumnezeu a căzut/ în noroi -/ a alunecat așa,/ dintr-o întâmplare.// Avea, probabil,/ o zi mai proastă atunci,/ poate ziua a 8-a,/ nu se știe precis.// Evrica! și-a zis și,/ puțintel nervos,/ a luat un pumn de mâl,/ l-a modelat în grabă/ și te-a făcut pe tine.// (...)// Ce-i drept,/ ai ieșit cam frumoasă,/ chiar și așa,/ plămădită din mâl,/ probabil că avea/ proprietăți terapeutice,/ oligominerale,/ zaharuri, hidrosulfuri,/ dar ce zace/ în adâncul tău,/ în străfundul glodului/ din care te-a făcut,/ nici Dumnezeu nu știe.// Ba, mai mult,/ curios să afle,/ l-a chemat chiar pe dracu/ (pe atunci, erau prieteni),/ dar stă și ăsta mirat,/ el, care le știe pe toate,/ să nu-ți afle el/ adâncimile înglodate/ și esența ta,/ femeie cu suflet de lut?!” (pp.10-11)
Rezultă și un anume prozaic (de la Pygmalion citire, sic!), Splendoarea fiind asigurată de imaginile uneori fotografice (de cărți poștale, pe care le mai trimite doar… Dumnezeu!), deloc retușate, chiar bărbătești fiind (poemul este „Bărbătească”, și de acolo pleacă și ideea copertei!): „Dragostea trece prin vintre,/ este clar asta./ De parcă am avea acolo/ un far străvechi,/ prins între stâncile/ unei încețoșate insule./ Tu îl faci să se aprindă,/ oglinzile sale imense/ împing raza departe,/ departe,/ tocmai în creier,/ unde cei care se ocupă/ cu descifrarea mesajelor/ luminoase/ o traduc rapid/ și-i spun dragoste,/ ca să-i dea un nume./ Atracție ar fi prea simplu/ și, în plus,/ aia nu ține trei ani.” (p.20)
Nașterea Tragediei din spiritul muzicii devine naștere din spiritul fotografiei, gândim citind două poeme învecinate, „Vouă” (p.67) și „Tragedii” (p. 66):
„Veșnicia dragostei/ pe care v-am promis-o/ atunci, de demult,/ îmi zâmbește acum/ din fotografiile pe care/ tot insistam/ să vi le fac,/ iar voi tot refuzați,/ ascunse după o palmă întinsă/ în semn de protest.// Știam, știam de atunci.// Știam că doar/ asta vă va fi veșnicia,/ doar aceste priviri peste timp/ care mă fac/ să vă iubesc din nou/ doar de fiecare dată/ când vă revăd acolo,/ prinse între un a fost/ și poate va fi/ din nou.” („Vouă”)
„Invitat la festivalurile/ dionisiace,/ îți sfâșii jertfa/ de vie, o adori/ la început./ apoi te îmbeți,/ gâlgâindu-i nectarul,/ îți cânți fericirea,/ dar simți,/ ca prin vis,/ că noaptea se-ngână/ cu ziua/ și-auzi un Eschil:/ așteaptă puțin,/ lasă timpul să treacă/ și-ai să vezi/ cum toate dragostele/ se transformă în tragedii grecești.”
Uneori așa se întâmplă și cu Poezia, cu Poezia-Iubire, ca joc (de teatru) de oameni mari (cf. „Măsuri”, p.51), „Întrecere” („Mă întrec/ mereu/ cu amintirea ta…”. p.55), „provocare” („Și se mai spune/ că bărbații/ nu nasc!/ Uite minunea:/ cum te nasc/ eu pe tine…”, p.62), „Retragere”: „Mi-au ruginit armele/ lăsate la tine/ ani în urmă,/ când ai plecat/ cu prada de război./ Sub arcul tău de triumf/ stau și acum,/ prins în piatră,/ privind scenele de luptă/ sculptate de meșterii din Damasc./ Ce vremuri glorioase,/ ce apeducte săpaseși/ în inima mea:/ blestem și acum barbarii/ care te-au făcut să te retragi de aici,/ lăsându-mă fără paveze,/ fără arme/ și, mai ales,/ fără iubirea/ cu care-mi arai pământul.” (p.59)
Așadar, trubadur al efemerului (care poate ține... trei ani), Adrian Zăinescu mai face un pas… literar- (-istoric, apropo de altă mare iubire a sa, muza Klio, care poate fi și ea insolentă, ca și altele, de la p.32, par exemple), cochetând și cu maeștrii (în cele ce urmează Cezar Ivănescu, care scria demult, în alt „Rod”: „!mă voi pierde: și port în gură limba amară:/ un infinit de trupuri/ albe/ mi-am amintit/ pe-al căror pântec am sperat să-mi așez/ tonul unui ideal de perfecțiune!”): „Frumusețea ta/ e ca zeama piersicii/ mușcată până aproape/ de sâmbure,/ ca să nu-ți spargi dinții.// E ca miezul de pepene roșu,/ când trosnește sub cuțitul/ ce-l dezghioacă/ și-și lasă sucul dulce și apos/ să-ți curgă pe coate,/ când muști din felia/ care-ți zâmbește// E ca floarea de soare/ când e pârguită/ și scoți din ea,/ una câte una,/ semințele moi și negre,/ să le mănânci miezul.// Și, deși te privesc de aproape,/ tot nu te văd/ sub formă de ființă,/ ci rod al soarelui/ de care nu pot să mă satur/ oricât aș încerca.” (p.36 „Rod”)
Yorick sui generis, poate declama: „Atâtea iubiri/ au murit în inima mea,/ atâtea iubiri, Doamne,/ ca-ntr-un cimitir/ al eroilor neamului…”
