Gelu Ciorici-Șipote, "altitudinea 33", Editura "Noduri şi Semne", Galați, 2021
*
Atenție cu auzul pe acoperișul fierbinte al Poeziei!
Prin setea de înnoire, de reîmprospătare a limbajului poetic, dar și prin firele ce-l leagă de tradiții, Gelu Ciorici-Șipote este un brâncușian. Poetul ființează întru Poezie, de aceea și titlul oarecum uimit-trăsnit al cronicii de față, care se referă mai degrabă la viața literară „ascunsă”, „retrasă”, cel puțin din ultimii 20 și ceva de ani; poate prietenii apropiați să știe de această simbioză om-metaforă, care pentru străini poate părea bizară, dar magică! O observație asemănătoare făcusem și în 2014 sau 2015, la apariția celei de-a doua sale cărți de poezie, „Din cauza poeţilor din preajmă”, Ed. Axis libri, Galaţi, 2014, când precizam că „vâna lirică a lui Gelu Ciorici-Şipote este indiscutabilă, fiind o voce autentică, inconfundabilă pentru adevăraţi cunoscători, încadrându‐se fără doar şi poate în tot ce a dat mai valoros „vechea şcoală” a cenaclului „Noduri şi Semne” din Galaţi, quasisupra… tradiţionalistă”, amintindu-i atunci pe Mihail Gălăţanu, Ion Zimbru, Simon Ajarescu, Ion Avram, dar neuitându-i pe Cristi Pavel, Petre Rău, par exemple, sau descoperindu-l între timp la adevărata dimensiune pe și mai discretul Dan Manole!
Dinu Flămând scria cândva de „vederea totală” a lui Ion Barbu (a poeziei lui, evident), complexitatea și îndrăznelile lui Barbilian nefiind un secret pentru nimeni. Printre rânduri, din când în când, se poate vorbi și despre un ermetism sau abstracționism sui generis și la poetul gălățean, din perspectiva grupajului de poeme care poartă titlul de „altitudinea 33”, îndrăznind să spunem câte ceva despre „auzul total” al lui Gelu Ciorici-Șipote. Iată primul poem cu acest titlu, singurul din prima parte a cărții, numită „maculátor” (ar mai fi încă aproape douăzeci, cele mai multe în partea a doua a cărții, intitulată ca și volumul): „de la mine în sus/ nu se mai aud glezne de femei/ sau rotindu-se tocuri/ mai sunt doar porumbeii/ giugiulindu-se/ nu vă temeţi chiar aşa!/ în rest este acelaşi ţăcănit/ aşa fac ei pe cer/ un fel de femeie venită: ecou şi pantof/ pe acoperiş eu aud mai mult!” (altitudinea 33 (I))
„Auzul” lui Șipote este înrudit cu acel celebru caragialesc „Simț enorm și văz monstruos!” (din textul Grand Hotel „Victoria Română”)! Și ce nu aude: cum se sparg iubirile, „lumina/ cum dă foc la ceruri” (p.292), toată gălăgia omenească, tot absurdul, toată deșertăciunea, dar mai ales pe Dumnezeu! Iată, aproape aleatoriu, dintr-una dintre „distilerii” (XVII): „sunt singur/ și vinul acesta sparge pahare/ dar numai eu mă fac ţăndări/ să ajung tuturor femeilor// victoriile astea peltice/ seamănă cu pieirea din mine/ rostogolită şi neoprită/ nimeni este şi Dumnezeu, şi iubită// mereu vin, mereu nu pleacă,/ mereu mă aproape soartă// eu tot cânt ca balamaua de la poartă” (p.108) „Singur”, dar cu Dumnezeu, Dumnezeu care nu o dată este apropiat de esențele feminine tari („dar tot nu cred că Dumnezeu e femeie/ oricât de bună şi de toate este o femeie/ Marie chiar numele fie-i!// Dumnezeu nu poate fi femeie…”, p.225): a fi mamă, a fi iubită, a fi fiică - sunt pentru poet binecuvântări divine, robului și păcătosului Cerului! Poemul „Perla” (chiar este o bijuterie a poeziei ce surprinde magia Brateșului ca mare interioară sacră a spațiului nostru spiritual!) este exemplar, Dumnezeu „sfârâie” acolo „parcă”, parcă înțelegi cum se naște ideea de Dumnezeu dintr-o felie de pâine cu lacrimi, din foame de cer, care se duce în lac… Mai zice poetul: „în sufletul meu/ nu e brad/ e doar artificia aia/ aprinsă de Dumnezeu/ când era mai mic”! (p.209) Sau: „asta e!:/ am fugit/ căutându-TE!” (p.223) Aproape gnostico-eretic, poate exclama: „Dumnezeu/ Este Femeia/ grijilor mele!” (p.229) Sau: „după ce m-a călcat trenul pe umbră/ am devenit Dumnezeu// ca Înainte!” (p.225) Creștinește, în poemul „Iisus”: „fără El tot mergem/ cu colindul// niciodată înspre noi!” (p.230) (Meta)Baudelairian, poate căuta flori de dincolo de bine și de rău (dar nu ca Zarathustra lui Nietzsche!): „ce fel de floare/ apoi ce fel din Dumnezeu/ să-mi spună vouă/ dinspre care încotro?// iar de-l vom prinde/ chiar îl vom tunde/ cât mai spre ZERO/ până-n spre noi/ dar să nu lăcrimezi!// atunci să ni te arăţi!/ de parcă nu ai fi// sau cum ai fi noi toţi!” (p.203) Ludic, dintr-o încondeiere, clarifică logica… divină pe înțelesul tuturor oamenilor: „Dumnezeu nu e de capul Lui/ E de capul nostru!” (p.256)
Ca în fragmente presocratice (pardon, post-socratice) descoperite pe oale și ulcele, (sunt) scrise: „toate/ nu-s!” (p.237); „unul singur/// și toți este!”(p.250); „tot dumnezeul există/// dar nimeni nu dă!” (p.267); „cuvântul/ nu are/ limbă// El este!” (p.258); „cerul e pe lună:/ și ce Dumnezeu!” (p.292); „Învierii îi mai este doar Iisus!” (p.293)... „dacă noi nu am fi/// Dumneata, cum, Doamne?” (p.289)
*
Spuneam de brâncușianismul poetului: poemele scurte, uneori de două versuri, de trei, de patru, uneori numai din câteva cuvinte (precum s-a văzut și mai sus), te provoacă precum multe dintre capodoperele sculptorului care a marcat arta întregii lumi: dacă tot spuneam mai sus de auz: „în liniştea somnului/ se aud sânii tăi/ cum se ating între ei!” (p.24) Este un altfel de „sărut” brâncușian. Poezia lui te poate lovi cam așa cum se întâmplă în acest poem: „nimicul merge pe șine/ biserica îl lovește în plin// și cedează/ zburându-se!” (p.214)
Apropo și de ilustrațiile cărții, „idei în lemn” ale aceluiași Gelu Ciorici-Șipote, venind vorba de căutările lui Rilke, criticul Vasile Spiridon observa că „întâlnirea cu Rodin nu a rămas fără rezultat pentru poeticitatea sa, deoarece a înțeles că versurile trebuie să fie «sculptate» cu «o daltă de sânge» (potrivit „Lecției despre cub” stănesciene), (...), iar nu pictate”...
„Cu o daltă de sânge”, Gelu Ciorici-Șipote, ținând cont și de ceea scria prin 2012 (”duhul meu devine trup îndârjit/ împietrit este în interiorul propriului meu trup”), a lovit și în sânge(le propriu), a tot căutat sângele cuvintelor, semn că sunt vii („copilul a desenat o inimă vie în nisip/ din ea pulsa sângele în vorbe şi în scris”), a căutat sânge și în „inox”... Inițial anunțat ca „Se-cerea și ciocanul”, volumul a cerut și daltă, și cuie, și chiroane pentru multe dintre crucile acestei lumi („cuvintele nu mai au de vorbit/ sunt toate un talaș și un rumeguș”, p.297), ba și un pic de asfalt: „este liniște/ asfaltul pare/ doar un cer timid/ peste negrul lui tăiat/ de un fel de răsărit!” Asfalt care învinge cicoarea!
Poezia lui Șipote, „robul care veşnic se îndoaie!”, pare să anunțe un altfel de răsărit pentru poezia acestui pământ (aproape) pierdut între ape! Cu simțul, totuși, „discret al crucii”!
