- Katia Nanu, Primăvara femeii în galben, Ed.Phoebus, Galați, 2022
Titlul cărții este cochet-filosofic înșelător. Cochetăria vine din joc (serios) literar, suprarealist-oniric cu măsură, cu influențe… chagall-magritteniene. Aceasta în condițiile în care demonstrația beletristică și de idei este magnifică: pandemia pe o care o trecem, ne trece, este și nu este din lumea noastră! „Apăsarea nevrotică”, Teroarea și Oroarea (prost administrate) care par să ne dirijeze sunt… suprarealist distopice, iar „primăvara” este mai degrabă începutul unei perioade de lux pentru o femeie în galben care i-ar face concurență personajului Joe Black (filmul era inspirat după o piesă de teatru intitulată „Moartea în vacanță”, de uitatul Alberto Casella), „primăvara” este tinerețea unei alte epoci pentru omenire (care trebuie să se împace cu Dumnezeu și Moartea în alte condiții decât cele de până acum)!
Dar cuvântul cheie ar fi nu cochetăria (literară), deoarece cine o cunoaște pe Katia Nanu ar ști, probabil, că tot ceea ce presupune contact cu frivolitatea existențială (chiar și literar-filosofică) îi este străin (cel mult, doar atât cât să sugereze că Dumnezeu a ajuns să danseze și El Jerusalema - un cântec altfel nevinovat, raportat la versuri, poate dansul făcând o legătură inedită cu… viața de apoi, care poate fi și... paralelă!), Luciditatea revendicându-și supremația în lanțul trofic unde Metafora își are și ea rolul ei când „Totul se strică. Domnul care a dat, ia, dintr-o dată, în inima unei biserici, nemurirea mea și o aruncă peste ani, undeva, într-un viitor nesigur, anunțat cu câteva puncte de suspensie.” (p.14)
Luciditatea ne împiedică și pe noi să ne referim la Dumnezeu(l din cartea care este, dacă vreți, un roman experimental, din punct de vedere tehnic) ca la un Van Gogh (nu într-o ureche) care este gata să seducă Moartea într-un lan de floarea-soarelui, moartea cu ochii de iriși (tot Katia Nanu a mai scris și „Cineva albastru”!), omul-scriitorul revoltat (dar fără stridențe… camusiene, dacă vreți) reușind o carte teribilă, care candidează la titlul de cea mai reușită cronică a ciumei noi care a încercat (binecuvântat fie… trecutul!) omenirea. Dacă Thomas Mann a nemurit… Moartea la Veneția, Katia Nanu o… „îngălbenește” la Galați (chiar dacă mi se pare (?) că numele orașului nu este menționat!), fresca de cuvinte rivalizând cu frescele voronețiene ale Judecății de Apoi!
La luciditate aș adăuga, fără ezitare, și Iubirea (de oameni, de oameni dragi, apropiați); John Lennon spunea undeva: „There are two basic motivating forces: fear and love…”, sunt rânduri memorabile la Katia Nanu despre frică, frică de-a lungul existenței, dar și frica de „acum”, indusă parcă programat, cu intenție, dacă nu este vorba și de prostie, și acest subiect fiind atins, în strânsă legătură cu nebunia: „Așa se întinde peste lume, ca un giulgiu, frica bătrânilor de a mai cere, de a mai spune, de a exista. Noi am preluat stindardul fricii din copilărie. Ni s-a predat la școală. Acum o exersăm într-o variantă liber consimțită… Iar covidul ne-a pus bomboana pe colivă.
”Cam tot curajul vieții mele a izvorât din frică.”, p.187; despre Frică este și într-un episod cutremurător, amintind de o tentativă de viol, cu lama cuțitului pusă la gât, în cap. 37), iubirea aceea ca un „văl prin care nu se putea strecura nimeni”, la care se referă când este vorba despre cei doi bunici veniți din Basarabia, refugiați (p.19), din Luciditate și Iubire rezultând Cartea, eseu de proză, memorialistică, jurnal, firul de aur adunând și povestiri (precum cele din „Cine a golit Prutul de pește”, una dintre cele mai bune cărți de proză scurtă din ultimii ani, din păcate prea puțin mediatizată!), dar și poeme prezentate ca atare, adică dându-i-se liricului ceea ce este al lui.
Practic, fiecare capitol din cele 41 ale cărții are atașat propriul poem (...)
Unul dintre mesajele cărții (dacă ar fi aplicăm această grilă a necesității existenței vreunui mesaj, încurajator, iar nu neutru) ar fi acela că fiecare este cu „Dumnezeul lui”, ba și cu Moartea lui (de unde poate și multele femei galbene din ultimul poem, devenite „filosofi”), poate chiar și cu Ierusalimul personal, ceresc (Depeche Mode avea hitul „Personal Jesus”!), cartea în sine putând fi o Căutare (pe lângă faptul că este și o Revelație! Dulce-amăruie, poate combinație de dulceață proaspătă de gutuie, făcută de bunica, „babușca” Cristina, la focul aprins de „gheda” (bunicul) și cafea amară băută cu spiritul Soniei, alt personaj „pierdut”... într-o carte care este una de doliu în primul și în primul rând): „Poate am plecat să fac turul bisericilor din oraș, în căutarea propriului meu Dumnezeu. Pentru că, știți, nu e blasfemie!, fiecare are Dumnezeul lui, pitit undeva în suflet, culcușit la căldura lacrimilor neștiute de alții, mângâiat cu gândul în fiecare seară și scos la suprafață doar atunci când vin necazurile grămadă peste om, nor negru de ploaie anunțând furtuna.
Ceva din om va rămâne mereu duplicitar în relația cu divinitatea. Pentru că aceasta este mereu dispusă să ierte. Iar omul vânează toată viața iertarea, știindu-se slab de înger și colecționar de păcate. Viața este, la urma urmei, un șir nesfârșit de plăcute păcate mai mari sau mai mici.
Și cu iertarea asta se poate construi o poveste. Iese la iveală Dumnezeu atunci când nimic în afara Lui nu te mai poate ajuta?” (p.49)
Ca într-un fel de pomelnic sau o mantră, putem murmura nume: Daniela, tușa Nica, Paul și Daniel, Tincuța (pacienta de 92 de ani de la Căminul de bătrâni care a ales să se sinucidă, mai mult de singurătate absolută, decât de altceva!), Leana, Sonia, tușa Smaranda, Doina, una dintre primele victime, Nicuțu, „Uriașa” cu handicap dintr-un „cuplu” mamă-fiică de neuitat, un unchi și soția lui… Și, desigur, Alin Andrei (un personaj în care gălățenii vor recunoaște sau ghici o personalitate); „personaj Maestru” pentru o quasi-altă Margaretă, pe care îl întâlnim prima oară într-un… sicriu, într-o casă mortuară unde „are loc” un flashmob, pe muzica celor de la Master KG feat. Nomcebo...
Poate este frumos să ne despărțim cu imaginea celor doi, naratoarea și Maestrul (în același joc serios dintre realitate și vis, realitatea visului și visarea realității ș.a.m.d.), acesta din urmă părând a fi într-un univers demn de „Piranesi” a Susannei Clarke sau de magia filmului „What Dreams May Come” (titlu tradus la noi „O iubire fără sfârșit”, cu Robin Williams): „Alin nu sta locului o clipă, sare peste ziduri, caută ceva neștiut și ascuns prin cotloane, se cațără curios și tenace undeva sus, pe scări nevăzute, ca apoi să apară exact lângă mine, zâmbitor, proaspăt și candid ca o floricică.
Eu tremur la fiecare piatră căzută, la fiecare nor de praf stârnit de încercările lui de a ajunge la întâlnirea cu cerul. El nu face decât să numere trepte, clipe, încercări și erori, să descopere ecuația necunoscută a locului, să o rezolve mereu pentru mine.
- Nu te lua prea în serios, spune Alin, lumina ta face riduri…
Viu ca argintul și mobil precum apa, Alin plouă peste pietre cu rafale de cuvinte.” (p.109)
Katia Nanu s-a luat cât se poate de în serios, a învățat cum să plouă, nu pentru că „Viața asta e apă de ploaie!”, ci pentru că apa cuvintelor este din posibilul paradis primordial, unde ar trebui să se întâlnească, cândva, dacă nu prietenii, măcar prieteniile!
