Recenzia cărţii „Noi şi icoana” a distinsului academician Sorin Dumitrescu a adus în atenţie unele aspecte legate de asperităţile şi diferenţele care s-au format în decursul veacurilor în legătură cu raportarea noastră la Icoană, pe care Sfinţii Părinţi o consideră „Fereastră spre cer” şi nu „idol”, cum greşit o consideră unele denominaţiuni.
În acest context, academicianul Sorin Dumitrescu a lansat ideea reconsiderării icoanei drept „instrument al împăcării” între noi şi Dumnezeu, între Bisericile creştine, invitându-ne pe toţi în Biserică la „învăţătura Sfinţilor Părinţi şi la doctrina lor harismatică”.
În demersul său, Academicianul pictor a pornit de la realităţile imediate, aceleaşi de când lumea şi, într-un mod distinct, ne-a invitat în Biserica nedespărţită, la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi la Icoana Icoanelor, „Icoana nefăcută de mână omenească”.
De ce? „Patristica este eminamente vizuală, iconică şi indexală. Teologia patristică ocoleşte demonstrativul şi explicitul. Sfinţii Părinţi nu teoretizează, ei arată, a spus academicianul Sorin Dumitrescu, aflat la Galaţi unde a lansat cartea <>.
La Sfinţii Părinţi ai Bisericii nedespărţite totul este <>: de la dumnezeieştile vederi şi simţiri teologice la cele ale practicării milei, jertfei, evlaviei, rugăciunii, căinţei, ascezei, comuniunii. Toate sunt pentru ei arătări, adică aspecte iconice, icoane”. Părinţii ţin „la mare preţ duhul ei subiectivizat”, iar cel mai mare vrăjmaş al lor este „spiritualismul şi derivatele sale” - teoreticul, conceptualitatea, formalismul, pietismul, sentimentalismul, raţionalismul convenţional, abstracţiunea”.
Autorul a spus că marile noastre modele sunt Sfinţii Părinţi care au avut drept sursă de trăire autentică şi creştinească Modelului modelurilor care este Iisus Hristos. ”Orice ar face, Părinţii produc involuntar şi inconştient icoane, se exprimă în mod natural prin arătări dogmatice, până la a se indentifica şi a deveni ei înşişi chipuri dogmatice, icoane întrupate”.
Interlocutorul a concluzionat, cum altfel decât în duhul Bisericii, arătând că „Duhul patristic este una cu Duhul icoanei, iar sfinţenia lui este la fel de ziditoare iconic şi ecleziologic. Ei, Sfinţii Părinţi, nu sunt religioşi, Sfinţii au dus o viaţă sfântă şi sunt bisericeşti, precum creştinismul”.
Cât despre sintagma din vechime, potrivit căreia pictura din Biserică este „Biblia celor fără de carte”, academicianul Sorin Dumitrescu a adăugat că această definiţie „nu trebuie privită ca imagine primitivă potrivit minţilor grosolane şi necultivate, ci trebuie văzută potrivit cu mirabila ei vocaţie ecleziologică, aceea de a-i face pe privitori şi totodată pe trăitori <>”. Adevărata trăire creştinească asemenea primilor creştini, care se numeau „sfinţi” în Biserica nedespărţită a primele veacuri, ar soluţiona „actualul impas metodologic”, ne-ar îndrepta mai sigur Calea către împărăţia lui Dumnezeu.
Într-un număr viitor al ziarului nostru, vom aduce în atenţia dumneavoastră câteva (re)consideraţii asupra Icoanei bizantine pe care pictorul academician Sorin Dumitrescu le face în cartea „Noi şi icoana”, o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui intelectual, profesor, preot, student, dar mai ales creştin.
Icoana Prototip
„Icoana nefăcută de mână omenească”
* Chipul Mântuitorului întipărit pe pânză
Lansarea cărţii „Noi şi Icoana” a academicianului Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician române, ne-a dat posibilitatea să revenim asupra „Icoanei nefăcută de mână omenească”, icoana întipărită de Domnul pe pânză”. Punct de plecare care ar trebui să fie punct de reper în demersul fiecărui artist plastic. Pentru a înţelege Cine este Prototipul, să reţinem...
În timpul vieţii pământeşti, Mântuitorul imprimă Chipul Său pe o pânză pe care o trimite regelui Abgar (al V-lea) Ukhama, principe al Osroenului, cu capitala la Edesa. Regatul Edesei a fost primul regat creştin din lume, între 170 şi 215, sub regele Abgar al IX-lea. Noi astăzi, prin intermediul cărţii academicianului Sorin Dumitrescu suntem invitaţi în vremea regelui Abgar al V-lea, care, suferind de lepră şi auzind de minunatele vindecări pe care le făcea Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a trimis un dregător de-al său, pe Hannan, să-L aducă pe Hristos. Însă Hristos nu a putut onora cu prezenţa Sa fizică dorinţa regelui Abgar. Atunci, Hannan încearcă să aşeze Chipul Mântuitorului într-un portret, dar nu a izbutit, căci „slava de negrăit a chipului Său se schimba în har”.
Atunci, Hristos a luat o pânză, a pus-o pe faţa Sa, pe pânză întipărindu-Se chipul Domnului. Această pânză se numeşte mandylion, adică năframă sau maramă. La vederea acestui chip, Abgar S-a vindecat. Icoana nefăcută de mână omenească a fost zidită, pentru a fi ocrotită.
În 544, regele perşilor Chosroe a asediat oraşul Edesa, dar mulţumită Sfintei Mahrame, cetatea a scăpat. În 630, arabii cuceresc Edesa, dar ei nu interzic cinstirea Sfintei Mahrame. În anul 787, Sfinţii Părinţi la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic - care au restabilit cultul icoanei - fac referire la această „Icoană nefăcută de mână” ce are Chipul sfânt al Mântuitorului. Mai târziu, aceasta a fost obiectul unui adevărat negoţ, iar împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul şi Roman I au cumpărat-o cu două sute de prizonieri sarazini (arabi) şi 12.000 de dinari de argint.
La 16 august a fost mutată la Constatinopol şi sărbătoarea din această dată are ca punct de plecare tocmai acest eveniment. În 1204, când cruciaţii au devastat Constantinopolul, Sfânta Mahramă a dispărut, dar ea a dat naştere la nenumărate icoane.
În Apus, tema Sfintei Mahrame apare prin veacul al XV-lea, când se naşte mai recenta legendă a Veronicăi, susţine preotul catolic Daniel Rouseau, în „Icoana - lumina feţei tale”. Astăzi, există în lume multe copii ale Chipului din Icoana nefăcută de mână, chip care a stat la baza demersului pictorului şi academicianului Sorin Dumitrescu. Temă asupra căreia vom reveni.
