- Firiță Carp, "Pandemice", Ed. Ateneul scriitorilor, Bacău, 2020
Poetul, eseistul, prozatorul, editorul, jurnalistul, creatorul de revistă culturală, ofițerul (în retragere... strategică, este drept!) Firiță Carp este un socratic sui generis, mare iubitor de natură (și umană! Cea mai recentă carte cunoscută de mine, "Pandemice", este o dovadă clară!), fin analist și observator, punând Omul și Cultura (prieteniei) Omului înaintea multor fițe și ideologii!
Ferice de cei care îl cunosc și îi pot ura de bine, chiar și în avans cu câteva luni, cum s-a întâmplat cu gălățenii lui dragi (să nu uităm că o parte din caracter i-a fost călit la Galați, în anii de liceu, la „actualul” Colegiu Naţional ”Vasile Alecsandri”, atunci, în „poveste”, Liceul!), de Ziua Culturii Naționale 2022, când i s-a confirmat statutul de… cavaler eminescian! Adică, un fel de supra-înnobilare grațios necesară (Aris sau Ares știe de ce, mai ales în aceste zile în care s-a reîntors parcă mai hotărât ca niciodată să înspăimânte!) când este vorba de oameni adevărați și firești, care nu dau pe absurd și pe lipsă de sens mai mult decât merită!
Un Om care pare mereu întors din campania veșnicului Război troian, victorios, binedispus, mesagerul voioșiei și al promisiunilor zeilor, oriunde l-ai întâlni: București, Galați, Iași, Câmpina, o mie și una de nopți… cu detectivi literari sau nu!
Firiță Carp, un om de pus la inimă, dacă nu la rană (Doamne ferește!), poate la icoana sfintelor amintiri, căruia îi urăm din tot sufletul La mulți ani! Cât mai multe re-întâlniri, cărți frumoase, inteligente! Cam la șaptezeci de volume să ajungă, cât ar fi și frumoasa vârstă pe care o „scrie” azi!
Ca să ne întoarcem la cartea menționată, „Pandemice” este o carte despre Totul și despre Nimic sau, dacă vreți, despre Totul sau Nimic, ambele noțiuni fiind abordate însă pacifist, dar cu luciditate. Sunt proze în care liricul este prezent subtil, confirmând într-un fel ceea ce declara el „alintându-se” prin 2007-2008: „…nu mă consider scriitor. Sunt mai degrabă un căutător neobișnuit. Iscodesc necontenit, cu înverșunare și nemărginită speranță, locuri și oameni, nebănuite unghere și neștiute destine… Caut scânteia să aprind văpaia producătoare de jar necesar a-mi hrăni nenumăratele herghelii de vise, mereu-mereu dispuse să se nuntească, la nesfârșit, cu iluzia că voi putea fi, cândva, fericit.”
Așadar, Firiță Carp demonstrează, că NEVERMORE (scriitor!) este uneori mai mult decât atât, deoarece universul poate încăpea într-o floare, „cum încape fericirea în fireasca, dumnezeiasca iertare”!
„…așadar să vă spun ce deja e spus, că plecatu-i plecat și dusul e dus, că-n fapt totul (subl. n.) e ducere, adică mișcare, haideți să facem ceva fiecare, să schimbăm foaia, să simțim împreună văpaia, acea ardere pentru sublimul din fiecare clipă…”
Nimicul „nu e ce pare”, „nimic nu-i inert”...
Firiță Carp a organizat, într-un fel, o mișcare de gherilă spirituală, inventând un fel de vaccin care provoacă „o pandemie a râsului, încercând s-o răpună pe cea a plânsului…” (p.6) În actualul context, s-ar putea ca următoarea sa carte să se numească „Anti Războinice”... Și, într-adevăr, umorul, și nu umorul de dragul umorului, gratuit și malițios, „lucrează” subtil și firesc: într-un beci, (se) adoarme eroul și vinul vechi, „nevinovat”, din butoi se revarsă, făcând cinste… Pământului din care toți ne tragem (în „Bărbătească”); o mamă, după o ședință de cafele, își anunță, într-un târziu, partenera de discuții, una dintre posibilele nurori, deh, că băiatul ei, acum „fostul” iubit al tinerei, s-a dus la munte cu „noua lui prietenă” (în „Cafengioaice”); în „Celălalt” ghicim un fel de dialog ca în „Căldură mare” a lui Caragiale (unul dintre personaje este considerat… mort de către interlocutor!), „un fel de dialog” deoarece construcția tehnică a textelor este cea a „pastilelor” de jurnal/ziar, fiecare fiind practic o frază de la un capăt la altul, deloc „Ciudățenie” (titlul textului de la p.19), ținând cont de fluxul conștiinței care ne aduce aminte de artificialitatea literaturii (dar care poate reda cum nedreptatea, în stilul în care era observată și de Cehov - da, câteodată Firiță Carp este un cehovian! -, ia hotărârea ca un soț care a muncit mai mult, este convingerea lui, în condiții mai dificile, să ia o pensie mai mică decât soția lui!)...
Chiar dacă abia schițate, personajele rămân în memorie: cel poreclit Delace (deoarece tot întreba „de la ce”... e hârtia asta, de la ce e creanga asta, căldura, „de la ce în sus și în jos”), bătrânul (și nu marea, dar singurătatea) din primul text, „Apus”, „Dorel, urmașul lui Bulă” din ultimul text, Fița din Cărăpcești, „o vecină cu tabieturi și dichisuri”, un director de casă de cultură, „Liniștea noastră, stăpâna îngăduitoare a lumii” (da, o personificare, personificarea nu a murit, precum în cântecul cu Dan Spătaru!), Poezia însăși, care „face toată comedia” (p.44), un culegător de chiștoace de țigări care își înfige „sulița speranței în infinitatea nimicului”, o credincioasă în norocul ce apare în cafea sau ceai, pensionarii care încep să-și sune vechi colegi, dar renunță după ce la primii doi li se dau vești nu prea agreabile, un domn care găsește la Moscova un „accesoriu” pentru un automobil Lada, de care se chinuie să scape mai apoi, un cetățean care își petrece revelionul adormit în pragul propriei case, adică apartament, o „călătoare” care își căinează feciorul de 30 de ani că nu are și el o femeie, deși nu are job, dar are două facultăți… Și deloc în ultimul rând, „depanatorul de vise” din „Taragot”, capodopera… Deoarece trebuia să numim și o preferată, deși îi poți simți plenitudinea în context!
Din „lumina puțină a clipei”, scriitorul (orice ar zice domnia sa în modestia sa!), din „fulgul secundei”, ridică, magician, ploi de lumini, reînvie oameni de zăpadă, se mai întoarce și petrece în „centrul vechi al capitalei” (bodogănind ceva și despre ce poți face „în plăcerea omului”!), în Cișmigiu sau pe malul Dâmboviței (ca și un personaj), este martor și (la „Mahmureală”, că așa este cu poeții… sociabili) actant, întâmplarea din o „Nuntă” este monumentală (se încurcă nunțile de către un invitat… zăpăcit)...
Bref, Firiță Carp se întoarce și la „începutul începuturilor, când am simțit prima dată țărâna îmbrățișându-mi tălpile așa de plăcut, încât mi se părea lumina mângâietoare lipindu-mi-se de suflet…”, p.47, (îndrăzneață, dar și firească mișcare de apropiere a țărânei în care ne vom întoarce de lumina din care ar trebui să nu plecăm niciodată!), din suflet împletește realitatea cu visul și visarea, îndrăznește să iubească deplin Cuvântul, dar și cuvintele (cele mai simple sau unele mai uitate), interpretând, de fapt, „sublimul imn al vieții” (cum este și în „Mărțișor”, p.49), dând, quasi-cartezian, și gândurilor ceea ce este al lor („ar vrea să-și trimită gândurile în cercetare, să caute și să descopere izvorul acestei irealități, dar gândurile nu vor să plece, e o nesupunere în ele care, la fel de ciudat, în loc să-i înnegurească simțurile, i le înseninează și mai mult, sunt prinse toate în ghemul unei nelămurite așteptări gândurile…”, p.50)... Desigur, despre măști (pandemice) numai de bine, ca și despre ceea ce arată un boschetar adormit în parc!
