Probabil cel mai cunoscut poet gălățean din ultimul sfert de veac, Ion Zimbru, nobil moldav, marchiz al tuturor zăpezilor moldave uitate, împlinește zilele acestea (după oficialități prozaice, pe 1 septembrie va fi să fie, dar ca în povești, o asemenea sărbătoare lirică ar trebui să țină măcar trei zile și trei nopți!) o frumoasă vârstă în versuri de „nu-mă-uita”!
Cu alte cuvinte, la vreme de război (rece și cald), amiral al norilor și al privighetorilor (a debutat la prestigioasa Editură Junimea, în 1989, cu volumul „Sacoșa cu privighetori”; era, de fapt, o raniță în care se ascundeau cerneala și pana de mareșal al poeziei; dacă ar mai fi trăit George Călinescu, am fi vorbit probabil și de… un prinț al Covurluiului de Dunăre; nu întâmplător, o altă carte a lui Ion Zimbru se numește „Lăsați psihiatrii să vină la mine!” - s-ar putea traduce și prin „Lăsați criticii literari să vină la mine!”; într-o țară normală, ca să nu spunem o Europă normală, un premiu Herder pentru poezie ar trebui să poposească și pe la Galați!), Ion Zimbru trebuie să fie pregătit de către colegi, prieteni, copii, alte rude, scriitori, menționații critici literari, comentatori sportivi, filosofi, muzicieni, istorici ș.a. să intre în Cartea Recordurilor! Cei îndreptățiți să întocmească dosaru’ și să-l ducă la Viena, Țarigrad, Berlin, Londra, Paris, Roma, Madrid, New York, Tokyo!, și pe unde o mai fi cazul: ce poet, de mai bine de douăzeci de ani, să scrie la ziar zi de zi, nu câte un poem sau articol-poem, ci cam câte două?
Desigur, Ion Zimbru nu are nevoie să intre în Guinness Book (împreună cu „Viața liberă”)! Nici să fie înnobilat în cuvinte, chiar de către prieteni: el este boier încă de la țâța mamei („… mama!... o văd mereu plecând spre cer, la trei pași sub pământ! o văd mereu venind din pământ, la trei pași de casa ei cu cer la ușă!... și toate apropierile mele de ea, și toate apropierile ei de mine îmi dau lumină…” - din poemul „Numai acolo se ascund fluturii când plouă” , iar Cartea Recordurilor se cam sperie de strategiile și tacticile Cuvântului său:
„Și doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: nu am încotro, sunt obligat să rămân aici, la cheremul Infernului, printre himere purificatoare, printre umbre celeste și sfinți afumați, printre păcătoși smoliți și inocenți aiuritori în cazanul tembel al inculturii!!!”
Armatele Cuvântului sunt castelul său cât un far la mal de Dunăre la Mila 80, pentru cine are ochi (nu doi, ci câți sunt de-adevăratelea!) să vadă, să citească, să trăiască… universul său, care este și al nostru, pe care Ion Zimbru îl înveșnicește silabă cu silabă! Pentru cine îndrăznește să iubească Poezia sa atât de românească (și atât de universală), să intre cuviincios în nopțile sale… de lumină!
Să-l credem pe acest Jean Valjean (care „a furat” poezia luminii multora care se cred pur și simplu) „condamnat la remușcare pe viață”:
„Și doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: am vrut și am încercat să cer iertare păsărilor… și m-am dat demâncare păsărilor! am vrut și am încercat să cer iertare luminii… și m-am dar demâncare la steaua cea mai polară dintre stelele polare!”
Apostol nou (mereu nou, dând dimensiune metafizică ridurilor, de la palmă, la colț de ochi de rai - „Amintiri din podul palmei”, în două cărți, este alt tom al declarației sale de existență autentică) al Luminii, Iertării, Iubirii, este și un poet al Prieteniei (de la un Zeu până la Vasile Sevastre Ghican, alt prieten al nostru și al Cuvântului, cu care intră în mod special în dialog într-o altă parte de carte!), dar cu cine nu este prieten Ion Zimbru!? Mă refer la mari poeți, și poeți buni, scriitori, și… oameni: Eminescu, ce versuri îi dedică Zimbru poetului nepereche!, Nichita, Brumaru, Ioanid Romanescu, Hemingway până la Panait Căpățână și alți 1001!
Între Frumusețea Vieții și Neurâțenia Morții, poetul priveghează și… observă, de la nașterea fulgului de păpădie la moartea vreunei păsări a paradisului rătăcit, scriind „holocaust… întru memoria poetului” coleg de cenaclu „Noduri & Semne”, Panait Căpățână: „Nu știu de ce și cum o fi murit/ ceastă soprană mică, de pădure../(...) Stă țeapănă și mută pe colnic…/ și-n-ochi nici o scânteie nu mai are,/ sufletul ei înfășurat în tril/ (ultimul tril) se pierde-n depărtare!// Înaltul stă oleacă din văzduh,/ se-nclină la pământ…// Și păsări vin cernite, toate vin/ cu tot ce au curat, pe dinafară…/ le văd cum cântă-n lacrimi… și încep/ s-o-ngroape-ntr-o cutie de vioară!”
Titan(ic), Ion Zimbru are o poezie cât… China (trebuie doar politicile culturale necesare ca Versul său să capete putere… economică!), dar Marele său Zid este (de la) Dunăre către Zimbru, un cătun unde încape toată… România, adică tot graiul românesc, limba noastră cea dulce ca mierea, unde se ascunde acul ființei (se știu vechile legende sau nu se știu cele din viitor unde Dumnezeu face mai întâi albina sau unde albina este prietenul său, dintre degetul său mare și Sfântul Petru), de la Nistru până la Tisa, din Carpați până la Marea cea Mare, neagră sau nu… Prometeic, este gata să…-ncreștineze sui generis (tot) China, cu tot principiul unicității ei, dar parcă ar trebui și Mongolia și Siberia! Deși nici cu agnostica Europă nu i-ar fi rușine, fără a se gândi la Nobel, deși ar putea fi nominalizat, tot fără rușine! Doar „păsări” sunt peste tot! Gata să-l ierte, împreună cu toți câinii… din Brăila: bat apropo la un episod pe care „jurnalistul-poet” nu l-a ocolit, apropo de războiul și pacea permanente dintre Galați și Brăila, într-un text numit „Omul inteligent și apucăturile sale barbare”: luarea în prizonierat a unor câini din Brăila și eliberarea lor la Șendreni!
Evident, nimic din ceea ce este omenesc și chiar un pic mai mult nu-i este străin lui Ion Zimbru, dar, în același timp, nimic din ceea ce este Poezie adevărată și chiar un pic mai mult nu a fost uitat să fie iubit cum se cuvine: avertismentul cu privire la „ultimele clipe ale poeziei pe pământ” (din volumul „Mireasa mirelui moldav”) trebuie luat în serios de toți factorii de decizie, chiar de-i pandemie, chiar de-i război!
Aproape în altă ordine de idei, Ion Zimbru a scris „Divina Comedie” a Galațiului (și) Dunării de Jos.. Nouă nu ne rămâne decât să lăsăm orice speranță și să căutăm Paradisul, Infernul și Purgatoriul (fiecăruia)... Precum cel al „Fetiței de zăpadă” (o altfel de Mic..ă Prinț…esă, fără de chibrituri), de unde aflăm, clasic: „n-am crezut că și frumosul moare,/ că și albul poate fi învins!” Sau al Mariei dintr-un… fel de autoportret: „O văd foarte frumoasă în rochia aceea/ țesută la războiul în/ depărtării care/ m-a scos din adâncime și mi-a tăiat nălțarea…/ și-acum se-ntoarce neagră și crizantemătoare!// Și e târziu… și-i toamnă… și tace mult Maria/ pe marginea-ncetării… (cea fără de cuvinte!).../ Aprinde lumânare, își face semnul crucii,/ îmi dă vreo două lacrimi… și pleacă înainte!”
Bref, toamnă, toamnă, dar ce toamnă frumoasă!
Avertisment: probabil nicio poezie nu avut de suferit în timpul citării, iar toate citatele sunt din opera poetului nostru local-național, pe care dacă nu-l declarăm cetățean de supra-onoare, măcar să-l declarăm tezaur sau monument al naturii… umane!
Aproape evident, subsemnatul a încercat să ureze cu ceva pastișă „La mulți ani Maestrului Zimbru!” Ion Zimbru! Agent 007 autorizat să salveze ultimele clipe ale Poeziei în… galaxie!
