Sosit pe lume în anul 329 sau 330 d.Hr., pe vremea când Imperiul Roman încă era o mare putere, în localitatea Kayseri (Cezareea, oraș în partea centrală a Turciei), Vasile (din Cezareea Cappadociei) sau Vasile cel Mare a fost unul din cei trei arhiepiscopi de seamă ai Bisericii Ortodoxe răsăritene, alături de Grigore de Nazianz ("Teologul") și Ioan Gură de Aur, fiind considerat doctor al Bisericii.
S-a născut într-o familie creștină, tatăl său fiind Sfântul Vasile cel Bătrân, un renumit învățător din Pont. A avut o soră, Macrina, și un frate, Grigore din Nyssa, care au devenit de asemenea sfinți.
Și-a făcut studiile în Cezareea, la Constantinopol și Atena, dobândind cunoștințe de filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică.
S-a apropiat mai mult de biserică datorită influenței surorii sale și a episcopului Cezareii, Dianius, care l-a încurajat să accepte o slujbă bisericească.
După ce a vizitat mai multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia, a înființat o mănăstire pe malul Irisului, punând bazele vieții monahale sistematice, devenind astfel părintele monahismului oriental.
Eusebius, devenit episcop după moartea lui Dianius, a încercat să-l convingă pe Vasile să devină preot, oferindu-i o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, ceea ce va avea drept efect exercitarea unei puternice influențe asupra conducătorilor Imperiului Roman, asupra populației și clerului și va culmina cu alegerea sa drept episcop al Cezareii, mitropolit al Capadociei și exarh al Pontului. Toate acestea i-au conferit posibilitatea de a contribui la organizarea bisericii și a lupta pentru drepturile clerului, un rol important punând și pe pregătirea canonică și spirituală a preoților.
Nici oamenii obișnuiți, săraci, nedreptățiți sau oprimați nu au fost neglijați de către Vasile, care s-a implicat în numeraoase acte de caritate pentru aceștia.
După o viață tumultuoasă, pusă în slujba bisericii, a credinței, a oamenilor, Sfântul Vasile a trecut la cele veșnice pe 1 ianuarie 379 d.Hr., în Cezareea, la înmormântarea sa participând o sumedenie de creștini, evrei, păgâni, localnici și străini.
A lăsat mărturie a trecerii sale scrieri de importanță teologică, traduse pe tot globul. Exemplificăm: cărțile împotriva lui Eunomie și a arianismului în general (în care apără teza Trinității), "De Spiritu Sancto" (în care tratează problema Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia, care negau existența Duhului Sfânt). Alte scrieri valoroase ale sale sunt: Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici, discursuri, Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecată lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, fie cu caracter dogmatic, fie cu caracter apologetic.
În anul 1081 d.Hr., Ioan, Patriarhul Constantinopolului, a decis ca Sfântul Vasile să fie sărbătorit atât pe data de 1 ianuarie, cât și pe data de 30 ianuarie, împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus), drept Sfinții Trei Ierarhi.
Considerat "păzitor de duhuri rele", Sfântul Vasile este sfântul cu care începe Noul An.
Se spune că, pentru a avea noroc tot anul, în ziua de Sfântul Vasile cel Mare este bine să verşi vin pe masă, să spargi un pahar alb, să răstorni cutia de chibrituri sau să dai de pomană unui om sărac. Iar prima persoană care întră în casă de 1 ianuarie trebuie să fie bărbat.
"Sorcova", "Semănatul", "Pluguşorul", "Plugul cel Mare" sau "Vasilică" completează seria urărilor, colindelor românești, menite să aducă bucurie, bunăstare și sănătate, la cumpăna dintre ani.
Obieceiul de a ura în prima zi a anului, se pare că are origini care datează tot de pe vremea Sfântului Vasile, care, atunci când i-a cerut Domnului o zi, a primit-o pe 1 ianuarie și, în semn de mulțumire, a legat o crenguţă de busuioc la toartă unui clopoţel urându-i lui Dumnezeu lucruri bune.
Gânduri senine tuturor și fapte pe măsură, întru mulți și binecuvântați ani!
