„Spaţiu-teritoriu-loc. Mecanisme de structură geografică naturală şi spirituală” a fost tema celei de-a doua întâlniri a Centrului de Studii Interdisciplinare „Sfântul Ioan Damaschin” din cadrul Centrului Arhiepiscopiei Dunării de Jos.
Cea care a abordat această temă inedită şi deloc explorată a fost profesor dr. Violeta Puşcaşu, prodecan la Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice din Galaţi. A fost abordat subiectul din perspectivă geografică şi teologică.
„În accepţiunea curentă, cele trei noţiuni sunt sinonime, şi atât spaţiul, cât şi teritoriul sunt explicate şi percepute adeseori drept loc, a explicat doamna Violeta Puşcaşu, în debutul dezbaterii. În sens larg, spaţiul este forma obiectivă şi universală a existenţei materiale”.
Geografia „mediază între vastitatea complexă a spaţiului şi reducţionismul comun al înţelegerii umane, introducând un vehicul accesibil - teritoriul, a continuat interlocutoarea. Definim teritoriul drept decupajul spaţial generat de prezenţa umană care pe lângă cadrul natural fizic este înnobilat - în funcţie de destinaţia pe care o primeşte - şi de o anumită încărcătură spirituală... Teritoriul este spaţiul asumat, valorizat şi încărcat cu memorie şi ataşament; este o însumare a tuturor prezenţelor individuale unite într-o comunitate de credinţă, istorie şi acţiune”.
Raportându-ne la multele domenii de cercetare ştiinţifică şi nu numai, spaţiul poate fi delimitat şi abordat etnic, regional, naţional, dar şi economic, politic, cultural, literar şi - în cadrul acestei dezbateri a Centrului de Studii Interdisciplinare „Sf. Ioan Damaschin” - el este perceput şi spiritual. Şi cum Biserica este adunarea tuturor membrilor săi care îl au ca model pe Hristos, e clar că dincolo de imperfecţiunile, de inadvertenţele pe care omul le produce în afara sfântului locaş, doar în Biserică găseşte armonia şi comuniunea de la începutul creaţiei, când „Duhul se purta de-asupra apelor” şi pe când „Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, cele văzute şi cele nevăzute...”
Din perspectivă teologică, părintele Dumitru Stăniloae - pornind de la înalta teologie a Sfântului Maxim Mărturisitorul şi de la scrierile poetului şi filozofului Lucian Blaga referitoare la matricea culturală - ne lămureşte că omul - ca locuitor al unui spaţiu - poate sfinţi locul, teritoriul, colţul în care trăieşte, dacă şi numai dacă se raportează la Dumnezeu, potrivit orizontului spaţial, cultural şi spiritual în care trăieşte, munceşte, respiră şi iubeşte acea persoană umană, acel suflet.
Poate de aceea, poporul român a fost aşezat din vremuri ancestrale „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...”, cum relatează autorul anonim „în viziunea liturgică” a Mioriţei. Aici, întâlnirea românului cu natura este una în Duh.
Referindu-se la spaţiul şi sufletul românesc, părintele Dumitru Stăniloae spune că există o unitate complexă, armonioasă, o corespondenţă între „plaiul românesc, între chipul ţării şi sufletul românesc. Faţa românului s-a imprimat în peisajul ţării, iar peisajul s-a imprimat în faţa românului”.
Frecventele neglijenţe faţă de natură, faţă de mediul înconjurător poate ar trebui să ne dea de gândit. Să încercăm - fiecare acolo unde suntem, unde lucrăm - să refacem armonia de început a colţului, a comunităţii, a oraşului, a ţării în care trăim, iar „modelul unităţii şi comuniunii îl găsim în Biserică”, aşa au concluzionat şi participanţii la amintita dezbatere.
