- Mircea Cărtărescu, "Theodoros", Humanitas, 2022
Poate cel mai așteptat roman al lui Cărtărescu, din mai multe perspective! După cum recunoaște scriitorul, este un proiect care așteaptă să fie finalizat... de-o viață! Mulți fani așteptau o schimbare, ceva nou - și se poate spune că este „altceva” decât în celelalte cărți ale sale, dar Cărtărescu este... Cărtărescu și se prea poate să declare, dacă nu a și declarat, parcă îmi amintesc ca în vis, flaubertian, că „Theodoros c’est moi!”
De altfel, Visul are importanța sa în viața... literară a lui Mircea Cărtărescu (cartea de debut în proză se numea „Visul” - Cartea Românească, București, 1989 - Premiul Academiei Române, devenind ulterior „Nostalgia”), când vei termina romanul, tu, cititorule, va fi ca și când te-ai trezi dintr-un Vis al Cuvântului, care, aproape ca de obicei, sic, se dorește a fi total, atoatecuprinzător, implicând (invitând) Cititorul, de la cel mai umil până la Marele Cititor al tuturor cărților lumii, univers sau plurivers, într-/la o poveste, pardon, basm cult, al unui Împărat Albastru, care a fost ca și când n-ar fi fost („singurul ce nu se află în niciun basm”, p.532), dar care, după apariția cărții, a intrat definitiv întru Existență și/sau istoria literaturii universale!
Deoarece s-a născut, iată, un personaj care ar putea avea destinul unui Don Quijote, al unui Zorba, Leopold Bloom (într-una dintre glumele literare care tot apar, strecurate, este o aluzie la James Joyce, p.548), Hercule, Macbeth sau, istoricește vorbind, al unui Iulius Caesar (nu ca personaj al lui Shakespeare), Alexandru cel Mare sau Napoleon, ultimii doi, idoli ai personajului Theodoros (Tudor, Tudorache, Tudorică sau Tewodros; cele trei părți ale cărții sunt intitulate „Tudor”, „Theodoros” și „Tewodros”, după cele trei mari etape ale vieții personajului, prima fiind a Valahiei, a doua a Arhipelagului grecesc, a treia a Etiopiei; tehnic, sunt întrepătrunderi, sunt secvențe din cele trei etape în fiecare dintre cele trei părți), care va avea trei mari idealuri: să ajungă împărat, să o iubească pe Stamatina, „o prințesă” valahă, să dezlege enigma Chivotului, ca un fel de Indiana Jones, dacă vreți, plecat în căutarea Arcei pierdute!
Din „nota finală” aflăm (asta dacă nu suntem fani vechi ai lui Ion Ghica, epistolarul!) că personajul „a existat în realitate. Știm despre primii săi ani de viață din Scrisoarea memorialistului Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri în 1883. Acolo, autorul face presupunerea, bazată pe o epistolă către regina Victoria păstrată în arhivele britanice, că tânărul servitor dispărut din Ghercani, de la curtea tatălui său (Ghica), ar fi devenit, după câteva decenii de aventuri nebuloase, Împăratul Tewodros II al Etiopiei. Această supoziție nu are o bază istorică reală, dar deschide fascinanta perspectivă a unei istorii contrafactuale, ficționale, mitice și arhetipale, tocmai potrivite să facă substanța unui roman.” (p.625)
A XV-a scrisoare a lui Ion Ghica are titlul chiar „Teodoros”, „povestea” despre Teodoros are cam șapte pagini (din nouă), acesta punându-și capăt zilelor în anul 1864, Cărtărescu scrie aproximativ 625 de pagini, „aventura pământeană” sfârșind în cazul romanului în anul 1868!
Într-un fel, acest Teodoros este un pretext. Pentru un roman total. Pentru o Scriere totală, în care Ororii și Splendorii li se dau tot ceea ce poate fi omenesc și supraomenesc, îndrăznindu-se ca vocea narativă să fie atribuită Arhanghelilor, care par să povestească atât „sufletului” lui Theodoros, cât și nouă, atât faptele bune, cât și cele strigătoare la cer ale eroului anti-erou (printre care noi ucideri de prunci), de la nașterea din 4 Făurar 1818 până la moartea, după o catastrofală înfrângere militară, din, cum scriam, 1868, în manualele și tratatele de istorie neinsistându-se deloc asupra posibilei origini „exotice” a monarhului etiopian, cu Tewodros II începând istoria modernă a Etiopiei.
Desigur, stilul cărtărescian este inconfundabil, dar autoreferențialitatea (căreia i se dedică cam o pagină, p.517, în cadrul acelor glume literare, care permit apariția sclavei Isaura - din serialul brazilian -, a soțiilor lui Ismail din „Toate pânzele sus!”, a unui Iancu Jianu care este și haiduc, și zapciu în același timp - subtilă observație privind statul român de-a lungul timpului, cu tot cu paralelisme conspiraționiste sau nu!, a strămoșului lui John Lennon, cu o apariție și a membrului trupei Beatles, cu mica sa japoneză; un OZN, la p.91, un om din viitor, cu un telefon celular, p.290; o aluzie la Marcel Proust, p.571, alta la Walt Whitman, p.568, sau una la „Ocolul pământului în 80 de zile”, romanul lui Verne apărând în anul 1872, dar acestea sunt justificate, dincolo de umorul lui Cărtărescu, de aproape atotputernicia naratorilor, pentru care și trecutul, dar și viitorul sunt cunoscute!) trecând undeva, în mit(ul scrierilor anterioare), dublul fiind și el marginalizat (tema dublului), dar apărând, printr-un surprinzător personaj, primul împărat al… Statelor Unite ale Americii, punându-se accentul pe Opusul, Potrivnicul, într-o hermeneutică sui generis, ticăloșia umană fiind abordată oarecum tolerant, probabil în virtutea sfaturilor biblice, de a ne iubi până și vrăjmașii!
Dar, nu-i așa, personajele sunt pentru scriitor precum copiii, sunt iubite-n fel și chip, iar punctul culminant, ca-n „Don Giovanni” al lui Mozart, dacă vreți, în ziua Apocalipsei, „identificată”, atenție, cu data de 4 februarie (adică tot Făurar) 2041, Judecata lui Teodor încearcă să țină cont și de faptele bune, iar în unele cazuri, precum cel al lui Grenouille al lui Süskind, chiar nu ne putem imagina un verdict aspru, aproape brutal!
Sunt pagini, fragmente, scene de o frumusețe aparte, stranie câteodată, Adevărul fiind trecut oarecum în plan secund, fiind preferat un Adevăr-al-Frumuseții, Adevărul-Frumusețe (și ne putem gândi la un poem al lui Emily Dickinson!), un adevăr estetic, al narațiunii (și aici ne putem gândi la distincțiile pe care le-a făcut un Paul Ricoeur între istorie și literatură-poveste), fiind vorba, din anumite puncte de vedere, de o întoarcere la un „orientalism literar” care a marcat secolul al XIX, când Bolintineanu, Alecsandri, de ce nu chiar Ghica sau Eminescu însuși, erau fascinați de… Levant, ca poartă a Orientului, ceea ce ne reamintește că Mircea Cărtărescu este și autorul Levantului; de câteva ori în Theodoros apar referințe la Halima ș.a.m.d.)
Dar iată câteva dintre scenele mai sus amintite: o Valahie în care ninge două luni la rând, flote întregi de corăbii care au pictate pe pânze diverse, de la icoane la nuduri, o lume precum în filmul „Truman show”, o suspendare a timpului (printr-un „mechanism ca de orologiu”, pp.539-541), călătoriile Mekadei (o altfel de Cleopatră), cea îndrăgostită de (numai?) înțelepciunea regelui Solomon (paginile despre istoria religiilor și istoria Etiopiei merită alte eseuri!), prin Egipt, Ierusalimul Vechiului Testament, cu „templul din pură și cristalină singurătate”), luptele ca în... ”Țiganiada”, Bucureștiul începutului (încă!) de secol XIX, văzut din dronă, pardon, de pe sfoara unui zmeu (imaginați-vă mii de zmee ridicate deasupra capitalei Valahiei, unele cu portrete de domni, precum Vlad Țepeș, prevestind manifestări patriotarde bizare; cel mai falnic zmeu prezentând-o, ca într-o altă naștere botticelliană a lui Venus sau ca într-un panou publicitar din… „Vânătorul de recompense 2049”, pe Stamatina! A, ca la Vodolazkin, se mai întrevede și o reclamă, vorba vine, la Coca Cola!), Iadul de sare al unei ocne, o caravană levitând (p.455), Petra iordaniană, unde este de găsit un fabulos Prunc al Muntelui, în adâncuri demne de peștera lui Aladin (sau, mă rog, hoții lui Ali Baba!), viermii uriași de corabie (aluzie la „Dune”), cântători, intrările și ieșirile din scenă ale Zburătorilor (pp.261, 262 ș.a.), omagiu adus Luceafărului eminescian, scena răstignirii unei femei, finalul… apocaliptic ș.a.m.d.
Bref, un... Imperial literar, care nu poate dezamăgi precum „Avatar 2” sau „Teambuilding”! Sic! Apropo, de ce nu se gândește nimeni să-l ecranizeze pe Cărtărescu?
