Valeriu Valegvi, "Cristofor al străzilor", Ed. Axis Libri, Galați, 2022
De curând, în cadrul Salonului literar ”Axis Libri”, manifestarea culturală tradițională a Bibliotecii Județene "V.A. Urechia", s-au lansat cele mai noi cărți ale scriitorului Valeriu Valegvi, membru al Filialei Galați-Brăila a Uniunii Scriitorilor din România. Dacă despre cartea de poezie s-a mai scris în această pagină, chiar de către regretatul Dan Plăeșu, cel căruia îi este dedicată cartea mai jos prezentată, „Cristofor…”, numită inițial „Cristofor pe strada mea”, promite să atragă atenția, în mai multe sensuri, chiar și polemic-amical, prin caracterul experimental.
Nu este prima oară când poetul Valeriu Valegvi apelează la eseu/ eseuri pentru un nou dialog cu omenirea, în general, dar și cu cei apropiați (familia, relațiile părinte-copii fiind punct de interes, poate referiri și la proaspeții, încă, nepoți, Mama și Tatăl, ultimul mort în brațele sale, de mama având grijă în ultimii ei șapte ani, existând regretul „scăpării” momentului Plecării acesteia), „interpretându-se” și un duet special, dihotomic, cu „sufletul”: „La șaptezeci de ani sufletu-mi încă se zbenguie prin via simțurilor. E alert și călit de griji, dar circumspect cu noile cunoștințe. E zgârcit cu aprecierile pozitive, iar pe celelalte le ignoră. Într-o măsură mai mare locul îi e printre criticii de serviciu. E fascinantă apetența lui pentru lucrurile făcute cu gust și măsură. Ne contrazicem și acum, dar am învățat să cooperăm pentru a ieși din situații periculoase. Suntem pe aceeași lungime de undă și răspundem în mod egal. Deci, să ne bucurăm, suflete al meu!”
Da, V.V. este viu, este în… cărți, dansează, poate surprinzător, cu umbra sa. Cu Bucuria! Dar avem… o carte care începe și se termină în tango cu demonul îndoielii (Îndoiala ne face atât de vii!), tangoul fiind amintit, la un moment dat („O buimăcire în ritm de tangou”!): „Dacă tot mă îndoiesc, cred că nici mireasma primăverii viitoare nu o voi apuca. Oricum nu creditez cu mari șanse de izbândă saga ctitoriei mele sufletești, dar am datoria față de mine să nu cedez.”
Deoarece Luciditatea are cultul ei, apropo de grija pentru autentic și original, după cum rezultă din două fragmente, citate mai jos. Primul: „Cât ți-e dat să mai falsezi și să crezi că astfel ai prins originalul din urmă? Acest lucru nu ar interesa, desigur mereu, spiritul meu lucid, extralucid. Numai cu el am a mă confrunta. Să-i explic, dar ce să-i explici? Mi-e lehamite... Îl las să mă urmeze ca un astru rece. De fiecare dată când apuc să scriu ceva nu mă gândesc la consecințe. Când îmi vine să scriu, scriu! De multe ori m-am gândit cât de nesimțit poți fi ca să nu te gândești la acele consecințe... Îl dezorientez pe prezumtivul cititor? Vorbesc de cititorul avizat care se poate substitui oricând autorului. Ehei, creația literară este o lucrare comună, să nu ne facem iluzii! Revin și susțin că nu mă tem de consecințe cât timp instinctul de creator mă cenzurează. Nu exclud supracenzura lucidității, chiar dacă mi-e foarte greu.”
Și al doilea: „Înfrângându-mi și ultimele fragile rezistențe ale bunului-simț mă reped pe Facebook cu recente texte sperând... Sperând ce? Destui mă vor ignora sau mă vor invidia. Mi-am format un cerc mic de iubitori de poezie. Aproape zilnic ne vizităm. Totul în tăcere, fără mari efuziuni. Un cerc al marilor visători construiți din fibrele visului cotidian, cel puțin așa cred. Nu-mi reproșez nimic. Reflexul deja format are o singură hibă: iluzia.”
Deși ultimul cuvânt este, în carte, totuși, cel al poeziei care l-a consacrat fără dubii (Frumusețea metaforei, transfigurării, opusă Frumuseții Lucidității), printr-un poem (inedit?), care începe cu versul „Nu strămutați umbra poetului”, încheindu-se optimist cu speranța unei întoarceri posibile de dincolo, poate la Învierea promisă…
Martorii și citații/ citatele (din, cu „exerciții de admirație” incluse, subînțelese) sunt (din) următorii, în linii mari cam toți cei prezenți (este, poate, posibil, să mai fi sărit peste vreun nume), dând astfel „socoteală” curioșilor: Plotin, Regina Maria, Thomas Mann, Marcus Aurelius, Cioran, Georg Trakl, Tamás Gáspár, Eugène Ionesco, Eugenio Montale, Mircea Ionescu, T.S. Eliot, diverși filosofi oculți, Pitagora, Louis Claude de Saint Martin, Alexandrian, Henri Michaux, Léopold Sédar Senghor, Borges, Rimbaud, Guénon, Théodore-Agrippa d’Aubigné, Vladimir Soloviov, Harold Bloom, Shakespeare, Miguel de Unamuno, Esenin, Pascal, Constantin Tănase, Arthur Schopenhauer, Alina Durbacă, Grigore Hagiu, Marin Mârza, Saint-John Perse, Constantin Gherghinoiu, Roberto Quaglia („Gândirea stocastică”)...
Desigur, Plotin pare să fi devenit marea pasiune de maturitate deplină a poetului gălățean până în vârfurile unghiilor sufletului. De altfel, poezia este miezul dur al volumului, traducerile din ceilalți poeți amintiți fiind de Petre Stoica, respectiv, Marian Papahagi, Sorin Mărculescu, Radu Cârneci, Petre Solomon, Victor Ivanovici, Ana Mureșan & Ramona Trofin, Ioanichie Olteanu, Vasile Niculescu, George State, Aurel Rău și Domnica Drumea, poemele fiind de la paginile 29, 33, 36, 42, 46, 48, 52, 56, 62, 68, 77 și 83.
Temele și motivele de urmărit, în mod special, deși sunt și altele, precum Prietenia (și cu Divinitatea sau Sacrul), sunt Limbajul, ca parte a Realității (limbii române; „junglă de înțelesuri lexicale”!), Umbrele (cuvintelor, dar și Umbra Arhitectului, ca posibilă meserie mereu amânată, poate pentru Paradis; Umbra Vânătorului de Noime… și de submarine galbene), Lectura ca mod de a trăi, Visurile-Visările, Dansul (spiritului, și prin intermediul fetei sale, Oana, invitată de onoare în construcția cărții-eseu, dar și la lansarea din 11 ianuarie menționată mai sus, când poetul și-a celebrat și cei 71 de ani de la naștere), Aparent Insignifiantul, Boala.
„Obsesia” prieteniei (de întâlnit și în alte cărți): „Mai este loc pentru prietenia adevărată? O viață nu-i de ajuns. Am avut nenumărate încercări soldate cu eșecuri. Sunt un perpetuu perdant. Poate că e nevoie de o anumită știință, vocație, poate, nu știu ce să zic. Și vremea se precipită... Nu cer sfaturi de la nimeni, asta ar mai trebui! Importante sunt flerul și buna-credință. Până la urmă, o fi loc și pentru mine în caruselul prieteniei. Până în ultima clipă a vieții.”
Uneori Valegvi este și „observator” kafkian: „Birocrație cât Casa Poporului, ba, vorba unui mucalit, cât zgârie norii de aiurea! Unde te întorci, unde te sucești dai peste baronii hârtiilor. Se comportă față de noi de parcă ar fi purtătorii nasurilor de aur... Dacă e ceva care stă în calea prezentului, civilizației până la urmă, apoi numai birocrația este aceea. Nu e normal ca pentru orice mișcare în societate să cerșim girul acestor iluștri anonimi. Suntem la o răscruce. Trebuie să decidem. Cu ei sau fără ei!”
Un alt fragment face trimitere către unul dintre totemurile sale: „Mă gândesc cum să evadez mai des înăuntrul meu. Un prim pas l-am făcut în recenta mea carte de poeme, Să zbori înăuntrul tău. Aderența mea la prezenta realitate nu ține! E mult mai bine pentru sufletul destul de tulburat. Dacă s-ar realiza fast următoarele proiecte literare, aș fi cu adevărat împlinit. Credință, Sănătate și Bunătate sunt cei trei piloni ai devenirii mele. Nu concep o altă devenire, o altă reașezare a spiritului meu. Fii aproape de mine, șoimule, însoțitorul meu drag!”
Fără doar și poate, Valeriu Valegvi postulează Frumusețea, „care este și binele”, de data aceasta și ca ultim omagiu pentru prietenul nostru Dan Plăeșu, regretatul Dănuț, al cărui ultim scris de mână este posibil să fi fost chiar pe manuscrisul domnului Valegvi, cu sugestii, tăieturi, sfaturi, îndemnul „Găsește alt cuvânt!” fiind poate ultimele trei cuvinte „scrise” ale sale, un foarte mic epitaf care poate fi tradus și prin „Găsiți o altă lume, voi, poeților!”
