- Marian Stroe, "PRO: gloria din fluturi", Ed. InfoRapArt, Galați, 2022
Se dedică și Doamnei Ileana, mama atlantului Marian, in memoriam
Pentru mine, Marian Stroe este cel mai vechi prieten din literatura română contemporană. Cu el îi descopeream, în jurul buclucașului an 1989, și mai devreme, și mai târziu (de acest an intrat în istorie ca etalon, ca punct de schimbare), pe Rilke, Nichita Stănescu, Cioran, "Marele Gatsby", "Martin Eden" (cred că pe romanul lui London, pe care mi l-a dăruit, Marian Stroe semnase dedicația cu "micul gatsby"; slavă Cerului că până la ora apariției acestor rânduri nu a fost… chiar Gatsby, cu destinul său non-literar, sic!), Noica, Eugen Ionescu, Voiculescu, Mircea Eliade, Dostoievski, Lem, cu al său "Solaris" ș.a.m.d.
Scriam poeme zânelor și muzelor în fel și chip, el era poetul înnăscut, eu eram cel care se străduia să fie, "pierdeam" nopțile ascultând muzică, vizionând filme, scriind din când în când și la patru mâini, nu numai poezie (a se vedea bonusul liric din carte), ci și teatru…
La începutul anilor ‘90, deplasându-ne de la o casă la alta, adică de la un bloc la altul, mai exact, aproape de miezul nopții...lor, bucuroși de cine știe ce versuri reușite ori de zâmbete care promiteau multe din partea naiadelor și mai mult decât restul nimfelor, trecând pe lângă un polițist sceptic, strigăm (de fapt cred că Marian a strigat singur, că eu făcusem armata, a se vedea și recenta premieră a piesei mele, "Santinela", la Teatrul din Buzunar Galați, și aveam sechele din partea unor asemenea oficialități… nelirice): SUNTEM POEȚI!!! Replica a fost promptă, semn că "organul" era pregătit: "Sunteți poeți pe dracu’!!!"
*
Botezul… fusese făcut! Nu prea creștinește, dar, desigur, nu mai conta! Parcă din acea clipă am început să mă iau în serios, cât pot eu să fiu de serios! În privința poeziei, deoarece, pe atunci, până atunci, mă gândeam doar să fiu un nou Dostoievski sau un nou Cărtărescu (tocmai savurasem "Visul" sau "Nostalgia"), neștiind încă poezia românului, cu excepția "Levantului"! Desigur, ale tinereții visuri!
Marian Stroe "a ales" să fie nonconformist, aproape ca un personaj din prozele scurte ale lui Răzvan Petrescu! Asocierea este simplu de explicat: când scria proze scurte și i le citeam, râdeam ca la textele lui Răzvan Petrescu (teatrul lui, "Farsa" mai exact, îmi era model pe atunci; îmi terorizam fratele mai mic citindu-i-o - era ceva cu Cain și Abel!)... Nu s-a străduit să publice poemele sale în mod... tradițional: cel mult pe unele bloguri personale, "îi mai furam" unele texte pe care le trimiteam la redacții ale unor reviste gălățene (unde apar: "Porto Franco", "Dunărea de Jos"), sub semnul anonimatului sau al pseudonimelor au mai apărut și în cotidianul "Viața liberă"; un grupaj apare în antologia "Cuvinte noi pe Domnească", din 2012!
În rest, Poezia vieții l-a preferat aproape ca "rapsod pop" (de fapt, el a dat tonul Vieții, a umblat prin jumătate de Europă, până și-a găsit jumătatea, tot la Galați, este, sui generis, un alt Maestru cu o altă Margaretă), încearcă și reușește să fie, de fapt, un poet pe… îngeru’!, se mai joacă și de-a îngerul păzitor, măcar cu vechi prieteni ("se acordă oscaru’ divin/ pentru cel mai bun înger"), este el însuși o Poezie continuă, cu burtică sau fără (îngerii de bere sunt tare ciudați!), râsul său a devenit legendar când a râs zgomotos la cinema "Popular", la un film la care nu prea se râde, "Solaris" al lui Tarkovski (spre indignarea celorlalți 30-40 de spectatori) și atunci se prea poate să se fi născut, oare pentru a câta oară, simțul meu critic, deoarece m-am întrebat, trezit din magia acelei povești de iubire, de ce nu se mai poate opri din râs cel mai bun prieten din acea Atlantidă a mea, care a fost o tinerețe și ea, acolo…
Și atunci am înțeles că arta este artă, viața este viață, uneori nici Tarkovski nu poate fi… "Călăuza", că poate greși și el, deși este posibil să fi fost o problemă doar la trucajele naive și la alegerea actorilor sau la… la alegerea unei anumite interpretări din partea actorilor, dar, la urma urmelor, când un om râde, când râde sincer, se nasc spiriduși care ne pot aduce aminte cât de rar mai râdem cu o sinceritate demnă de paradis…
*
Așadar, avem în primul rând un poet ludic, pentru care limbajul a fost mereu o provocare. Dar a fost mereu și lucid, nefăcându-și mari iluzii în privința condiției umane ("evanghelia după iuda/ am inventat tibrul la picioarele sfântului petru/ şi am colorat cu zăpadă ochii inchiziţiei"), referințele culturale sunt numeroase, cum spuneam, este și nu este poet pop, în primul rând deoarece nu-i place "performance"-ul (de mainstream), deși poate fi și histrionic. Deși poate fi al unui erotism deosebit de îndrăzneț, o anume pudoare, de sculptură michelangelică, cochetează bonom și șăgalnic cu erezia, este anti-calofil (și în sens filologic; scrie un vers care este așa: "Nu sunt zborul elegant al sonetului de dragoste"!), experimentează cu acea bucurie a ființei de care nu sunt străini nici Nichita, nici Sorescu (unul dintre blogurile sale este numit "emancipând vocale"; el păsuiește și unele diacritice), atingând, măcar cu privirea, solemn, mormintele pe care se poate scrie, precum pe menționatul mormânt al lui Percy Shelley (în poemul "lui shelley... cor cordium...": "nothing of him that doth fade,/ but doth suffer a sea change/ into something rich and strange."/ crispata lagună... călcând promisiuni ../ ..un ochi alb năruia .. o mie una picături../ poemele lui keats şi monologurile lui sofocle/.. oricine deschide ochii înaintea răsăritului/ ştie c-a mai murit o noapte de-aşteptare/ ..via reggio/ focul focurilor e prea rece pentru tine../ cor cordium.."), întorcându-se în timp, la două momente triste: înecul scriitorul Shelley și arderea sa pe rug, la sfârșitul căreia inima îi rămâne neatinsă de foc…
Într-un fel, pentru poetul gălățean Poezia poate fi acea inimă a fiecăruia, cea care simte limbajul inimilor care sunt mai mult decât inimi și care nu pot fi transformate în cenușă; poate fi prieten cu zmeii sau cu o monstră din Loch Ness (glumesc!), inventează un fel de arheologie a umbrelor și a speranțelor ("Dincolo de arheologia umbrei/ Eşti ceea ce-ţi aduci aminte despre tine// dincolo.."; descoperă ca un fel de Schliemann "pagoda speranţelor resemnate"), brevetează liric "scuzele de chihlimbar", descoperă (tot!) liric un sfinx al spiritului... european, poate dunărean, care poate juca rolul unui arlechin aproape mistic, amator de Poussin, dar și de Dali, "îndulcind neantul"...
Bref, un poet de (re)descoperit (chiar și de către el însuși), de reîncărcat, de re-scris împreună cu el la patru mâini la mașini de scris redundante și grele (la propriu), cum a fost Remingtonul care se joacă de-a modelul în fotografiile de pe coperte!
(pentru conformitate, atlantul Adi-George Secară)
