Paolo Cognetti, un scriitor de descoperit sau de cucerit

Paolo Cognetti,  un scriitor de descoperit sau de cucerit
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Fără să ajungi vreodată în vîrf, Paolo Cognetti, Polirom, 2020, în traducerea Ceraselei Barbone.


Paolo Cognetti (n. 1978, Milano) este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori italieni contemporani. A făcut studii universitare de matematică, însă le-a abandonat curând în favoarea celor de film. Cititor avid de literatură americană, a debutat cu volumul Fare ordine (2003), distins cu Premiul Subway-Letteratura. Apoi a publicat alt volum de povestiri, Manuale per ragazze di successo (2004), urmat de Una cosa piccola che sta per esplodere (2007), distins cu Premiul Settembrini şi Premiul Renato Fucini. Primul său roman, Sofia si veste sempre di nero (2012), a fost nominalizat la Premiul Strega. În 2016 i-a apărut romanul Le otto montagne (Cei opt munţi), care a fost vândut în peste 20 de ţări încă dinainte de publicare, creând senzaţie în lumea editorială. Cei opt munţi a fost publicat în peste 40 de ţări şi distins cu Premiul Strega şi Premiul Strega Giovani, precum şi cu câteva prestigioase premii internaţionale: Prix Médicis étranger, Prix François Sommer, English PEN Translates Award. În 2022, ecranizarea romanului a primit Premiul Juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Cognetti a mai publicat volumele de călătorii New York è una finestra senza tende (2010), Tutte le mie preghiere guardano verso ovest (2014), un jurnal montan, Il ragazzo selvatico (Băiatul sălbatic, 2013), şi volumul de eseuri A pesca nelle pozze più profonde (2014). La Editura Polirom au apărut Cei opt munţi, Băiatul sălbatic şi Fără să ajungi vreodată în vîrf.

***

„Maniera” de a exista a lui Paolo Cognetti este, în raport cu Muntele mai munte decât alţi munţi (aici fiind vorba de o expediţie în Himalaya), sub semnul interogaţiilor, cel puţin o perioadă, când are dureri… demonice:

„Ce fac eu aici? De ce stau să tremur la cinci mii de metri înălţime, cu stomacul contractându-mi-se, neavând în jur nimic altceva decât ger și întuneric? De ce, în loc de asta, nu sunt acasă la mine, alături de femeia pe care o iubesc, cu cina pe masă, un pic de muzică, un pat cald? Ce-i nenorocita asta de chemare a muntelui?” (p.120)

Poate e vorba de căutarea Adevăratei Case, Căminului? Și cu umor subtil (nu numai în episodul constatării iubirii dintre prietenul său și cortul său galben, pp.62-63), tot referindu-se la cartea lui Peter, va ajunge la o concluzie foarte… tibetană. Spuneam că este un câine „aparte” în carte, o femelă botezată Kanjiroba, Kanji (p.69), care îi va însoţi mult timp pe expediţionari:

„Cineva din caravană începuse să creadă că Kanjiroba era reîncarnarea unui călugăr păcătos, nevoit în această nouă viaţă să vagabondeze pe podișuri. Dar mie un animal nu mi se părea o formă de viaţă inferioară unui om, ci dimpotrivă: cine oare ar fi putut trăi liber în acești munţi dacă nu un vultur sur, o oaie albastră, un leopard de zăpadă, un câine?

Atunci m-a cuprins o bănuială și, după ce Nicola a ieșit din cort, am privit-o în ochi: ești tu, nu-i așa? Nu cumva tu ai scris: «A-ţi zări adevărata fire este un fel de întoarcere acasă»? (Leopardul de zăpadă, p.301) Datele coincideau: Peter murise în 2014 și Kanji avea, probabil, trei ani. Pentru tibetani între o existenţă și următoarea nu trec mai mult de cincizeci de zile, asta e perioada în care hălăduim în acel regat al morţilor numit bardo - și apoi gata, încă o tură de carusel. Chiar așa s-a întâmplat, Peter? Căţelușa nu mi-a răspuns. Am scărpinat-o pe bot și ea mi-a lins mâna cu afecţiunea molipsitoare a câinilor la trezire: în fiecare dimineaţă te salută ca și cum nu te-ar mai fi văzut de-o viaţă. Ei bine, i-am zis, ai găsit într-adevăr un mod frumos să te întorci acasă.” (pp.98-99)

Revenind la altă ordine de idei, dacă este vorba de esenţe, dacă nu vine Muntele, vine vorba despre esenţa Vieţii, între înţelegere și renunţarea la un anumit tip de înţelegere, printre altele, a modului cum îi privesc băștinașii (tibetani refugiaţi sau nepalezi) pe străinii care se perindă prin zona aceea: profesoara la care înnoptează într-o zi spune, simplu, că „turiștii” le sunt de mare ajutor!

„Am plecat din Charka, satul plin de praf, simţind că doar l-am atins în treacăt. Regula expediţiei e să ridici tabăra în fiecare zi, dar ca să înţelegi, ar trebui să te oprești, să rămâi. Ne-am îndepărtat de locul acela în care fumul ce ieșea din colibe nu reușea să se înalţe, cu mirosul puternic de ienupăr ce urma să ne stăruie în haine zile în șir. N-o întrebasem nici măcar cum o cheamă.

Și totuși ce frumos era, cum devenise instinctiv și necesar să ne punem din nou în mișcare! Să lași în urmă lumea cunoscută și să descoperi de fiecare dată o bucată de lume nouă. Mersul era misiunea noastră zilnică, măsura noastră pentru timp și spaţiu. Era modul nostru de a gândi, de a sta împreună, de a traversa ziua, era munca pe care corpurile noastre o făceau deja singure. Deși slăbiţi, sleiţi, febrili, în fiecare dimineaţă ne ridicam în picioare și ne așterneam din nou la drum, precum catârii. Mersul reducea viaţa la esenţă: hrană, somn, întâlniri, gânduri. Nicio invenţie a epocii noastre nu ne era de vreun folos în timp ce mergeam, în afară de o pereche bună de bocanci și, în cazul meu, o carte în rucsac. De câteva săptămâni trăiam cu orez, linte și legume, uneori ouă și brânză, cu Leopardul meu și caietul meu, cu prietenii mei. Și mai surprinzător decât faptul că mă descurcam cu atât de puţine era acela că îmi dădeam seama că nu-mi doream altceva. Doar când ne opream, se iveau nostalgia, aspiraţiile, toate golurile de umplut.” (pp.129-130)

Fără a se vrea european moralistă, ci mai degrabă… zen, aproape zen, doar se tot repetă „Cine a văzut Kalish de pe creasta neprihănită a Muntelui de Cristal?” (Kalish fiind același lucru cu Muntele de Cristal, foarte… raţional vorbind!), cartea sugerează:

„Învaţă că drumul e mult mai preţios decât piscul, pentru că alt­fel o să pierzi tot ce ai crezut că o să câștigi. Găsește un sens în fiecare pas. În această concentrare.” (p.133)

Trebuie recunoscută „necesitatea pierderii” și este citat iar Matthiesen:

„Chiar și transparenţa, o, Pelerinule, poate fi un obstacol dacă te cramponezi de ea. Nu trebuie să zăbovești pe Muntele de Cristal!” (op.cit., p.332)

Trebuie recunoscută evidenţa: „...acolo sus, pe undeva, era leopardul de zăpadă, ceea ce mi-a amintit că nu tot ce există e vizibil, nu totul e comprehensibil, nu poţi pătrunde și lua cu tine totul. «Mă mulţumește și ne-vederea lui», scria Peter. Lăsam în urmă ceva nevăzut și neatins, dar ajunsesem atât de aproape de el, încât îi simţisem prezenţa.” (pp.143-144)

Finalul cărţii, cu „uitarea” „până la sfârșit” la incinerarea unui cadavru, descrierea cenușii omului căzând într-un râușor, nu poate să ne facă să uităm că avem de-a face cu un scriitor declarat „pacifist”, intolerant la frontiere, priceput în a scrie despre „genul de tristeţe pe care doar cititorii o cunosc, nostalgia cărţilor terminate”, în acest caz, o carte care începe cu un citat din Rilke (este vorba de „Leopardul…”), „Acesta este în fond singurul curaj care ni se pretinde: să fim curajoși faţă de cel mai ciudat, faţă de cel mai straniu și faţă de neelucidatul dat.” Și o altă carte, „Fără să ajungi vreodată în vîrf”, care se recunoaște învinsă de la început printr-un misterios citat din Tiziano Terzani: „Aș vrea mai degrabă să fiu pictor decât meșteșugar al cuvintelor în dimineaţa aceasta. În ceaţă se detașează, cu marile lor îmbrăţișări acoperite cu mușchi, rododendronii gigantici.”

Cuvintele îngenunchind în faţa imaginilor! Fotografiile pe care le datorăm Wikipedia, cu Muntele de Cristal, ne dau sau nu dreptate! Dar și îngenuncheatul are sensul său! Te poţi ruga atunci:

„Fă ca eu să știu să privesc și fă să-mi găsesc cuvintele ca să povestesc ce-am văzut.” (p.82)

Iată niște cărţi care dovedesc că pot exista cărţi-fraţi sau cărţi-surori întru căutarea rememorării Frumuseţii absolute!

Citit 674 ori Ultima modificare Duminică, 05 Martie 2023 12:57

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.