Cea mai nouă carte de poezie a lui Marin Mârza, un tătar la marginea deșertului… românilor, s-a lansat la cea de-a doua ediție a Sărbătorii Mondiale a Poeziei, organizate de Biblioteca Județeană ”V. A. Urechia”, în colaborare cu alte instituții, printre care și U.S.R., filiala Sud-Est, BCR, Muzeul de Artă Vizuală Galați, evenimentul lansării având loc chiar la sediul muzeului mai sus amintit, cartea fiind susținută sentimental, dar și critic, de poeți consacrați precum Valeriu Valegvi sau Dan Movileanu (din Panciu; în stânga fotografiei realizate de Liliana Tofan; la dreapta, Marin Mârza!).
Ar fi vorba de a treia carte de autor, după debutul editorial din anul 1991, cu volumul de poezii „Ieșirea din încercuire”, la Editura Porto-Franco, despre care au scris regretații Traian T. Coșovei și Viorel Ștefănescu și cel de-al doilea volum de poezii, „Oglinda lui Bacon”, apărut în anul 2016 la Editura Sfera și apreciat critic de către subsemnatul, Sterian Vicol și alții. „Cicatrici pe umbra mea” face parte din colecția de poezie a Cercului Literar de la Cluj, patronată de Editura Colorama din Cluj, grupare literară al cărei membru este și autorul și care a fost inițiată în urmă cu șase ani de editorul Emilia Poenaru Moldovan, scriitoare a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.
Cum observă și prefațatoarea Mihaela Meravei, accentul de început al cronicarului ar putea să cadă pe autenticitatea scriitorului și pe neomodernismul despre care a vorbit Dan Movileanu la amintita lansare din 24 martie.
O nevroză blândă, bonomă este țesătura ca o pânză de păianjen care cuprinde majoritatea poemelor: „sunt la vârsta în care continui să cred că exist/ primesc acasă plicuri deschise/ recitesc Hemingway cu o armă în mână” (p.16), referințele cultural-livrești fiind numeroase, de la gălățeni legendari precum Simon Ajarescu, Iulian Grigoriu la Ezra Pound, Dante ori Dino Buzzati:
„să ne aruncăm/ pe zâmbetul unui țurțure de gheață/ de la începutul zilei/ sunt gol/ ca o carte necitită/ trebuie să mă asigur de la primul rând/ că nu-mi ia foc/ casa în spatele ei/ mă omor zilnic cu tătarii/ lui Buzzati și cu umbrele/ adunate de vânt/ pe urmele pașilor mei/ sunt gol/ ca strălucirea ochilor tăi/ într-un pahar de șampanie.” (p.79)
Ca mai întotdeauna este o „căutare” a esențelor și a frumuseții (dacă nu chiar a esenței frumuseții), dacă nu chiar o re-căutare (și a timpului rătăcit sau „dispărut în cuvinte”, cf.p.82), Dumnezeu sau/și „monștrii flămânzi” chibițând sau chiar intervenind (sau nu):
„numai eu știu cum sfârâie adevărul,/ îmi e îndeajuns să observ/ incompatibilitatea depunătorilor de coroane,/ fățărnicia obișnuită să respecte orice;/ și totul s-a întâmplat de parcă/ Dumnezeu ar fi trecut indecent/ prin România pe vârfuri de biserici/ fără implicare divină.” (pp.23-24)
Într-un fel, este și un fel de crepuscul al relațiilor dintre umanitate și divinitate (mai mult ca sigur din… vina reprezentanților primei categorii), umbra lui Dumnezeu „ciocnindu-se” cu umbra omului, în viziunea lui Ajarescu, astfel: „Există mai puțină luminozitate/ Din cauza umbrei pe care o lasă/ Dumnezeu pe aceste, deocamdată,/ Rău-cuvântate meleaguri.” Este un motto folosit la un poem biografic, numit „fără iubire de san dragobete”, care se sfârșește așa: „tot ce este mai puțin explicabil/ face parte din viața noastră/ nu-mi lipsește nimic să mor/ nimic să trăiesc.” (p.39)
Ajarescian-poundian, la „marginile utopiei”, Marin Mârza își creionează propriul „triunghi al tristeții”, lucid: „…când voi rămâne l u c i d/ între os și grăsime/ între istorie și Dumnezeu/ (fanatisme pure pe cale de dispariție)/ pe cărări fierbinți/ alături de Pound (i-a folosit oare ospiciul?)/ și mulți alții în clisa marelui Sine/ fără intermitențe de înțelegere:/ până aici peștii/
până aici păsările/ până aici cimpanzeii/ și oamenii bineînțeles cu sumedenia de morți/ în jurul esenței dispărute/ „fug de la lucru/ ca să ascult dangătul unui clopot”/ până aici/ Dumnezeu”... (p.42)
„Teologia” lui M. Mârza (de urcat pe delicatețea de origami a bărcilor de hârtie, cf.p.63) șoptește: „…dumnezeu pierde sânge/ pentru fiecare individ/ aflat la ananghie/ și fie vorba între noi/ paradisul pare un eșec al imaginației umane/ Dante a dovedit-o din plin/ în excursiile sale/ mare brânză nu-i nicăieri/ la prima deschidere a ușii/ te lovește mortal propria-ți umbră” (p.51 - poemul „se împrăștie lent frumusețea”)...
Un surprinzător mizerabilism duce îndoiala, scepticismul, pesimismul… optimist mai departe: „cât mă țin buzunarele/ și memoria/ trăiesc/ orice vers de la începutul poemului/ e un șut bine tras/ în poarta marilor dezastre/ spațiu mai confortabil decât moartea/ nu există
poate alzheimer-ul uneori/ în răbufnirile sale de luciditate incestuoasă/ la cârma istoriei/ oferă ceva/ după asemănarea lui dumnezeu/ pustiul din cărți face broboane de rouă/ pe nordul pereților/ mă desparte o carte de moarte/ ne vom întâlni într-o zi, Simon Ajarescu/ pe nisipul fierbinte/ purtați de instinctul caprelor și-al florilor...” (p.55)
„Crepusculul” este prezent de la prima pagină (sau chiar din penumbra titlului), „lenta dezamorsare a virilității în căsnicie” citind „apusul cărnii” (p.11) până la ultimul poem, intitulat „întunericul e gratis” (p.82).
„Celelalte cuvinte” (dar și ciudatele „împerecheri de imagini”, dintr-un poem unde, în gura poetului „cuvintele se pregătesc de moarte”, p.75; ca să nu mai vorbim și de jocurile de idei, idei care pot avea cozi de pește, p.75) ar fi miza oricărei cărți de poezie, mai ales dacă este atinsă și de virusul aluziilor subtile la delicatese geopolitice sau psihopolitice- diplomatice, de un șarm ghiduș (vezi și p.17 ori 22). Cuplat la pompele de nevroze de aur, poetul este atent la cerințe ori rugăminți metafizice:
„întoarcere la stele - obosit să trăiesc/ exemplul păsărilor/ și al baloanelor de săpun/ căderile de ploaie fără instinct/ lungi călătorii pe o bicicletă de fitness/ cu puncte de sosire/ fixate de hazard/ și butoaie golite până la ultima picătură de curaj/ cine m-a aruncat din cer în sămânță/ îmi cere acum să mă întorc/ să renunț la balerina trecută/ prin urechile acului/ care îmbracă în fiecare noapte/ rochia de mireasă a hârtiei... ”(p.36)
Bonomia de care aminteam este uneori altoită de o duritate care poate fi silabisită de la primele pagini:
„închis pentru curățenie/ am început să văd/ ce-i în neregulă cu mine/ ca tinerii care s-au ridicat la soare/ așez din nou urechea/ pe proaspete morminte de pământ/ prin care trece cârtița/ din Galați am fugit prin turnul unui furnal de fum...” (p.15)
Desigur, Frumusețea este, poate fi într-un moment de mare plictiseală (dar ce este frumos și lui Dumnezeu îi place, cu tot cu blazare și plictiseală!), p.14, însuși plânsetul, durerea pot da/ dărui frumusețe (p.27), poetul este doctor sau filosof ca Bacon (sic!) întru „frumusețea inegalabilă/ din spatele cuvântului” (p.48), care se împrăștie, vezi supra, lent, Marin Mârza este gata să fie precum Giordano Bruno:
„sunt ziduri și cuvinte împroșcate de sânge/ nu fac un pas pe stradă/ fără să nu-l întorc în gând/ îmbibat de frumusețe/ ca un sinucigaș stropit cu benzină/ caut un motiv oricare iubire/ în fiecare sărut/ aripile unui înger ard/ de puritatea zăpezilor îmi țiuie ochii/ singurătatea își pierde imunitatea în paradis…” (p.76)
Tocind ferocitatea, poetul mușcă sau sărută pâinea caldă, mereu aburindă a frumuseții.
