- Veaceslav Cușter, "Sub semnul peștelui", Ed. Sfântul Ioan, Brăila, 2022
Unul dintre cei mai interesanți poeți ai diasporei (și nu numai, deoarece de ceva timp este stabilit în România!), Veaceslav Cușter le propune iubitorilor de poezie un volum cu totul deosebit.
Aș spune că este și un experiment, dar se reușește și miracolul păstrării unui stil pe care l-aș numi atemporal-tradițional.
Este și poezie filosofică, dar și patriotică (în sensul bun al epitetului), religioasă ori de dragoste.
Multitudinea aspectelor trăirilor și gândirii lui Veaceslav Cușter este reliefată și de propriile sale convingeri, oarecum auto-referențiale, care apar într-o antologie despre care am scris în această pagină dedicată lecturii: "Sunt un rebel. Exist şi-mi justific alegerea diferit de unii. Uneori sunt un negativist absolut. Poezia e în mine, e strigătul meu. Scriu poezii de când eram prin băncile școlii. Cursurile de limba și literatura română au contribuit incontestabil la forma și esența poeziilor mele. Poezia fără Dumnezeu este ca o poezie moartă, așa cum iubirea nu poate fi percepută fără absolut și eternitate. Dumnezeu este acela care-ți dăruiește talent și sigur că relația dintre poezie și Dumnezeu e strâns legată."
Dacă vă mai spunem că s-a născut la 10 martie 1989, în localitatea Orlovca (Cartal), raionul Reni, regiunea Odesa, pe atunci încă Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, apoi Ucraina, înțelegem mai bine autorul. După absolvirea școlii medii din satul natal, se înscrie la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității de Stat din Moldova (2007-2013), apoi urmează studii la Facultatea de Istorie a Universității din București (2013-2018).
Volumul conține zece texte, dintre care primul este cel mai întins, "Agnețul și Tilapia" fiind poate cel mai elocvent pentru țesătura tainică pe care o reușește poetul între prezent și trecut, dialogul dintre un miel și un pește (simboluri creștine evidente) fiind antologic, încărcătura emoțională fiind aparte, pe de o parte fiind un fel de baladă, dar pe de altă parte un fel de dialog de Pateric sui generis. Iată debutul textului: "La râul rece, curgător,/ Veni un miel încetișor,/ Voia să bea, era-nsetat,/ Avea boticul cald-uscat./ - Ce faci, peștiuț?/ - Nimic, mieluț./ Vreau să respir,/ Pe-acest ceair./ - Eu apă vreau./ Mă lași să beau?/ - Te rog, mic pui,/ Dar vreau să-mi spui/ Ce gânduri mintea îți străbate,/ Când apă bei pe săturate?"
Într-un fel, parcă este un alt capitol… deloc mic din "Elegiile pentru ființele mici" ale lui Eugen Ionescu (româno-francezul este unul dintre scriitorii preferați ai lui Cușter, la care îi adaugă pe Eminescu, Cioran, Bacovia, Tzara ș.a., după cum aflăm dintr-un interviu). Sau un fel de scriere inedită a unui Dimitrie Cantemir, o altfel de scriere… hieroglifică, cu personaje simbolice. Descifrarea titlului poemului, prin consultarea dicționarelor online, ne ajută în hermeneutică: "agnéț, agneți, s.m. - (bis.) 1. Parte a prescurnicerului cu monogramele lui Iisus Hristos (IC XC NI KA), care se aplică pe prescură (Bilțiu, 2010). 2. Bucată de prescură din care se taie anafura pentru împărtășanie. - Din sl. agnĭcĭ "miel" (DER, DEX, MDA); din bg., rus. ágnec, sl. agnici < agne "miel", cf. lat. agnus "miel" (Scriban)." Tilapia ar fi "peștele Sfântului Apostol Petru", pește nemuritor, poate chiar îndeplinitor al dorințelor curate, peștele care se spune că era prins de apostolii care erau încă doar pescari în Lacul Galileii, intrând astfel și în beletristica românească, de oriunde ar fi ea!
De altfel, tot volumul stă sub semnul… apelor (... dodoloațe: "Locul despre care îi povestea mama sa era o grădină acvatică dodoloață și feerică", găsim scris în ultimul text, tot o parabolă, și creștină, "Gingirica și guguștiucul", aducând aminte și de o producție animată, "Finding Nemo"), ceea ce este aproape normal pentru un tânăr îndrăgostit de Bugeac, cu Dunărea, cu toate lacurile, izvoarele, bălțile, cu tot "deltaicul" său despre care scria recent marele scriitor Nicolae Grigore Mărășanu, deschizându-se astfel subiectul pentru un alt fel de spațiu spiritual românesc, cel al sudului Basarabiei istorice, pe lângă cel mioritic, bărăganic ș.a.m.d.
"Cântec pentru Cartal" este de suflet și de dor: "Doru-mi-i de satul meu,/ Unde-aș reveni mereu…/ Dor îmi e să hoinăresc,/ Cu cei dragi să veselesc,/ Strugurașii să-i culeg,/ Cu cei buni să mă-nțeleg./ Niciun ghiol, niciun prival/ Nu găsești ca în Cartal./ Gârle vii și curgătoare,/ Sălcii verzi și plângătoare./ Drag mi-i satul natal/ Veșnic tânărul Cartal./ Cu trecutul zbuciumat,/ Chinuit, greu încercat./ Poreclit și-nstrăinat/ Și cu numele schimbat. Când ți-e dor să vii acasă,/ În ograda ta frumoasă,/ Mergi la Dunăre pe val/ Și aluneci spre Cartal…/ Mândrul sat cu nume mare/ Se înalță colo-n zare/ Și privește din cetate/ Cum stă frate lângă frate/ Și o graniță-i desparte…" (pp.37-38 - fragmente)
Nu întâmplător se apelează la metrica populară, veche, dar, iată, sunând atât de proaspăt, amintind celor ce simt românește ceea ce ne unește!
Nici "peștii" de acvariu nu scapă radiografierii aproape fabulistice, în "Primul poem al peștelui Scalar", o originală descriere a unei povești de iubire, unde Cerul, sacrul, se unește cu profanul, reflectându-se în unduiri lacustre: "Orice se va întâmpla, iubirea mea va dăinui veșnic: sus, pe cer, pe ecliptică, între Vărsător și Berbec, pe fundul apei, în unduirea broscăriței și a brădișului, într-un curent de apă rece cu susur cristalin…" (p.40)
"Scrieri pe scoici" este un exercițiu aproape suprarealist, altoit cu ecouri din "Dacă", poemul celebru al… colonialistului Kipling: "Scoica gri:/ Nu lăsa loc de speranță,/ C-o să suferi pentru asta./ Scoica galbenă:/ Înălțarea-i efemeră,/ Iar căderea e aproape./ Scoica mov: Milă mi-e de tine,/ Cel ce ai dorințe./ Scoica neagră:/ Visez cum din străfunduri/ Țâșnește noaptea-n ceruri./ Scoica maro:/ Soarta mea-i pe mâini străine,/ Închid ochii să mă mint (...)/ Scoica albastră:/ Tac ca să vorbească alții,/ Când vorbesc sunt judecat./ Scoica roșie:/ Ar fi mai potrivit să mor/ Acum, când nu mai am dorințe.// Scoica verde:/ În acele clipe albe,/ Când zăgazul înverzește/ Și când soarele m-atinge,/ Și când cerul îmi zâmbește./ Scoica portocalie:/ Cer de ametist,/ Viață și culoare./ Scoica roz: Vântul cald de primăvară-i/ Din nemărginiri albastre." (pp.41-42), acest colier de scoici de gânduri pentru minte, inimă, suflet și… literatură aducându-ne aminte de celebrul supliment al "Gazetei de Transilvania", care apărea când ardelenii erau rupți de patria mamă și care milita pentru emanciparea culturală și politică a poporului român, ridicarea lui economică, rolul educativ și cetățenesc al teatrului, necesitatea unei bune organizări a învățământului, lupta pentru unitatea și cultivarea limbii și pentru propășirea literaturii originale, stimularea culegerilor folclorice ș.a.m.d.
"Visul peștelui dunărean" are formă prozaică și este o altă expresie a căutării Adevărului ("Ce este Adevărul?"): "În drumul său pentru aflarea adevărului, adesea era neînțeles și judecat. Cum poate un pește mic să caute adevărul, să se intereseze mai mult de uscat și de Cer, decât de apă?” (pp.34-35). Finalul textului are morala sa: "Visul peștișorului era revenirea la sursa inițială. Regăsirea armoniei. Aflarea sensului. Trăirea vieții. Dorea să descopere Arca lui Noe și să-și facă sălaș în ea. Căuta refugiu într-o viață impetuoasă. Locul de salvare în tumultul existențial. Căpătarea adevărului, descoperirea genezei, întemeierea familiei, exersarea iubirii. Voia o Dunăre în care visul devine realitate, istoria e vie, credința - salvare, iar Cerul Albastru - far. Pentru că dacă-L urmezi, nu te prăbușești. Și nu te îneci. Și nu te sufoci. Și nu te izbești de stânci. Ci rămâi statornic într-o lume plină de vrăjmași, nedreptăți și pierderi." (p.36)
Tot în formă epică este redactată și "Povestea țării fără de culori", cu un mesaj cât se poate de clar de înscris în Marea Carte a Neamului, mai ales când izvorul de apă vie pare să fi fost furat: "Mă întreb și vă întreb acum: nu este momentul ca în clipa cea de pe urmă să mergem în căutarea izvorului pierdut și a celor trei culori? Și dacă acestea nu au fost vânate de vreo lighioană, și dacă nu au fost răpite de vreun zmeu, ci s-au pierdut din vina noastră, a tuturor?"
