Între multele minuni pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a făcut este şi cea a vindecării unui lepros, faptă despre care ne relatează Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu.
„Şi coborându-Se El din munte, mulţimi numeroase au mers după El. Şi iată un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: <>. Şi Iisus, întinzându-Şi mâna, S-a atins de el, zicând: <> Şi îndată i s-a curăţit lepra. Şi i-a zis Iisus: <
Insistăm asupra unor minuni ale Fiului lui Dumnezeu pentru a înţelege mai bine faptul că fără participarea fiecăruia dintre noi la viaţa Bisericii, credinţa noastră este zadarnică. Din nefericire, unii dintre noi îşi amintesc de Dumnezeu doar la necaz; alţii îl cheamă pe Dumnezeu ca să dobândească lucruri sau avantaje necuvenite.
Foarte puţini sunt cei care Îl iubesc necondiţionat pe Dumnezeu. Lipsa aceasta de credinţă, într-un mod anume se aseamănă cu lepra, una dintre cele mai grave boli trupeşti şi, deopotrivă, sufleteşti.
Vechii iudei considerau că un lepros este necurat nu numai trupeşte, dar şi sufleteşte. Din acest motiv, cei care sufereau de această boală nu aveau permisiunea de a aduce daruri (sau jertfe) la Altar. În vremea Vechii Legi, preotul Vechiului Legământ era cel care observa, constata şi certifica dacă un om suferă de lepră.
Potrivit Noii Legi, Fiul lui Dumnezeu este nu numai Tămăduitor, dar este şi Cel care încurajează pe cel care avusese lepră să aducă jertfa sa lui Dumnezeu, la Altar, aşa cum cerea rânduiala.
Şi „jertfa” dusă „va fi mărturie”, spune Mântuitorul că nu mai eşti bolnav, că te-ai lecuit şi că Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul dă încredere celui bolnav că Dumnezeu Tatăl nu ne părăseşte niciodată.
În relatarea Sfântului Evanghelist Marcu (1, 40-44), aflăm şi care a fost atitudinea leprosului atunci când s-a adresat Fiului lui Dumnezeu: „Şi a venit un lepros, rugându-l şi îngenunchind şi zicând: „Dacă vrei, Tu poţi să mă curăţeşti” (Marcu 1, 40).
Observăm că în austeritatea pe care o arată cărturarii, acest lepros face parte din mulţimile care-L căută pe Fiul lui Dumnezeu nu numai pentră că credea în El, ci chiar I se închină. Ori, gândiţi-vă că îngenuncherea leprosului în contextul dat era o asumare, o bărbătească implicare şi o mărturisire în acelaşi timp.
Mărturisire care vine din credinţa unui om ce avea deja pusă o patalama: era lepros şi nu avea nici măcar dreptul să aducă darul lui la Altar. Şi la gestul sincer al leprosului, făcându-I-Se milă, Şi-a întins mâna (e vorba de Iisus Mântuitorul n.n) şi S-a atins de el şi i-a zis: „Vreau, curăţeşte-te”.
Cel care curăţeşte şi înnoieşte în Duhul lui Dumnezeu toate cele omeneşti este Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul, Cel trimis de Tatăl Ceresc în lume. Credinţa leprosului în Fiul lui Dumnezeu şi dorinţa şi voinţa lui de a se vindeca determină compasiunea şi mila lui Iisus Hristos, iar ca răspuns la credinţa sa, Hristos îl înviază pe lepros, îl însănătoşeşte, îi redă viaţa vindecându-l de lepră.
„Credinţa este sănătatea sufletului”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur (în „Problemele vieţii”), şi doar prin credinţa adevărată observăm că se însănătoşeşte leprosul, se vindecă paraliticul, sluga sutaşului, demonizaţii...
Prin darul de vindecare pe care îl aduce Mântuitorul Iisus Hristos leprosului înţelegem încă o dată că Dumnezeu aduce darul vindecării prin simpla atingere sau prin cuvântul cu putere al celui aflat în suferinţă. Trupul Său pnevmatizat, cuvântul său plin de har, toate sunt purtătoare de har, de lumina aceea necreată care vine de Sus.
Vindecarea noastră vine doar prin credinţă, darul acesta care se adună pic cu pic prin rugăciune, prin fapta bună, prin mărturisirea lui Dumnezeu, Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane.
Şi nu doar cel ce rosteşte cuvântul Domnului se va tămădui; „doar cel ce va auzi şi, mai ales, va împlini cuvântul lui Dumnezeu se va asemăna „bărbatului înţelept care şi-a clădit casă pe stâncă” (Matei 7, 25).
Credinţa vie mereu recunoscătoare
În Sfânta Scriptură mai avem o mărturie - în Evanghelia după Luca (17, 2-19) - care ne prezintă pilda vindecării celor zece leproşi. Pe când propovăduia Iisus “prin mijlocul Samariei şi al Galileii”, mergând spre Ierusalim, “într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe. «Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!», au ridicat ei glasul. «Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor!», le-a indicat Iisus, ştiută fiind calitatea de vindecători a preoţilor.
„Dar pe când ei se duceau s-au curăţit”. Toţi s-au curăţit, dar nu toţi au fost recunoscători, ci doar unul dintre ei a revenit mulţumindu-I lui Iisus. Şi acela era de alt neam, “era samarinean”. “Oare, nu toţi s-au curăţit?”, întreabă Iisus.
„Această pildă este plină de dramatism, a spus Arhiereul locului, Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos, în contextul pildei despre vindecarea celor zece leproşi. Se ştie că lepra este o boală contagioasă. De regulă, leproşii trăiesc izolaţi de ceilalţi oameni. Şi deşi sunt atâtea rezultate ale medicinei, nimeni pe pământ nu poate să vindece lepra”.
„Starea aceasta de neputinţă omenească ne arată că nu suntem atotputernici. Observăm că toţi cei zece leproşi, în suferinţa lor, nu au cerut expres vindecare, ci milă de la Dumnezeu. Ei aveau nevoie de un dar de suflet, pentru că boala depărtării de Dumnezeu e mai grea decât boala trupului…”.
Tâlcul pericopei evanghelice este însă mult mai profund. Uimirea Mântuitorului este aceea că din cei zece leproşi, doar unul de alt neam - samarinean - a revenit şi a căzut în genunchi, mulţumind lui Dumnezeu. Din nefericire, precum cei nouă leproşi suntem şi noi adeseori…
„Prin această pildă, Dumnezeu ne-a arătat necredinţa care este lepra. Acela care-L vede pe Dumnezeu s-a vindecat de două ori: trupeşte şi sufleteşte. Credinţa este medicamentul care l-a vindecat pe samarinean. Adevărata credinţă este mereu recunoscătoare, iar rugăciunea de mulţumire este cel mai mare dar pe care putem să-L aducem lui Dumnezeu”.
„Rare sunt momentele în viaţa noastră când suntem multumiţi; în general suntem mereu nemulţumiţi, supăraţi. Şi doar Tu, Doamne, pui limită necazurilor şi bucuriilor noastre…”.
Şi precum leprosul şi samarineanul, să rămânem şi noi închinători, rugători şi recunoscători lui Dumnezeu, să rămânem adevăraţi mărturisitori ai dreptei credinţe în raport cu semenii noştri.
