Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ne-a acordat un interviu referitor la istoria noastră trecută, prezentă și viitoare, dar și la misiunea Academiei Române, care astăzi, pe lângă protecția identitară, pe care o exercită din aprilie 1866, are un important rol de "cercetare avansată în toate domeniile creației intelectuale", obiectiv major, care trebuie susținut de statul român.
- Stimate domnule acad. Ioan Aurel Pop, în 1/13 aprilie 1866, mai mulți intelectuali entuziaști înființau Societatea Literară Română, strămoașa Academiei Române, cu scopul de a norma limba română și a ilustra studiul istoriei poporului român. Între timp, am scos clasicii din literatură, marii voievozi și martirii români din cărțile de istorie, am demolat statui... Care este astăzi rolul înaltului for de cultură și ştiință, în ansamblul valorilor universale ale omenirii?
- Rolul inițial al Academiei Române, stabilit sub Alexandru Ioan Cuza și oficializat prin crearea "Societății Literare", nu s-a schimbat niciodată. Și azi, Academia apără identitatea românească prin limbă, literatură și istorie și așa va fi în veacul vecilor. Doar că s-au mai adăugat și alte roluri, cum ar fi acela de cercetare avansată în toate domeniile creației intelectuale, de la matematică, fizică, biologie şi chimie până la medicină, economie, filosofie, teologie, geonomie, informatică etc. În clasamentul Scimago pe anul 2022, Academia Română ocupă primul loc între toate instituțiile românești de cercetare.
- Recent, aţi sesizat faptul că autoritățile române nu susțin, pe cât ar trebui, activitatea de cercetare a Academiei.
- Autoritățile statului nu înțeleg ori se fac că nu înțeleg unicitatea și independența Academiei Române și o pun pe același plan cu alte "academii". Nu este vorba chiar de "academii" de frumusețe ori de sport și nici de Academia de Poliție, de exemplu, ci de "academii" care se pretind de cercetare, dar nu sunt deloc ori nu sunt nici pe departe la nivelul Academiei Române. Există în România - după socoteala mea - vreo 7-8 "academii" finanțate de stat, cu bugete anuale de la stat și care, dacă ar fi foarte serioase, ar trebui să funcționeze cu fonduri proprii, ca toate academiile din Europa care nu sunt naționale. Statele întrețin de la buget doar câte o academie națională, adevărata Academie. Restul sunt societăți savante, care se autogospodăresc.
Academia Română are institute proprii doar din 1948. De atunci, ea a fost mereu în fruntea cercetării românești și a putut concura onorabil cu instituțiile similare europene. Cercetarea de vârf trebuie însă sprijinită de stat, nu strâmtorată. Noi nu suntem o academie improvizată, nici de ramură și nici superficială. Existăm din 1866 și suntem cartea de vizită a cercetării și creației intelectuale românești. În plus, Academia Română găzduiește și ocrotește cel mai important tezaur al culturii românești, în primul rând prin cele 14 milioane de piese ale Bibliotecii Academiei.
- Cât de vechi este termenul de român? Suntem români, dar în același timp și valahi... Vă rog să explicați prin prisma cercetărilor - susținute în discursul dumneavoastră de recepție la Academia Română și publicat în volumul "Din mâinile valahilor schismatici" - proveniența și istoria celor doi termeni!
- Românii, ca multe alte popoare, au două nume, unul intern, dat de ei și unul extern, dat de străini. Cel intern este "român"/"rumân", iar cel extern este "vlah" (cu multe variante). De aceea, și țara noastră/țările noastre a/au avut două nume. Numele acestea etnice sunt la fel de vechi și au apărut în finalul etnogenezei, când românii au devenit conștienți de ei înșiși și când străinii și-au dat seama că românii erau un neam distinct. Numele de român și de vlah au apărut, astfel, concomitent, prin secolele al VIII-lea - al IX-lea, dar inițial a fost consemnat doar numele dat de străini, fiindcă românii nu aveau cancelarii și notari/scribi. Românii nu și-au zis niciodată altminteri decât români/rumâni, cu excepția perioadelor mai recente, când cei trăitori în țări străine, mai ales în Balcani, au fost obligați de oficialitățile de acolo să o facă. Nume dublu sau chiar multiplu au și germanii, ungurii, grecii, albanezii, finlandezii etc.
- Au ajuns românii în toate colțurile lumii și unii dintre ei au un sentiment de jenă față de limba maternă, de identitatea lor. Ce loc ocupă limba română între cele câteva mii de limbi de pe glob? Ce criterii stau la baza acestei clasificări?
- Limba română, din punctul de vedere al dezvoltării ei, este una dintre primele limbi ale lumii, lumea având 6.000, poate chiar 7.000 de limbi. Româna se află undeva între locurile 15 și 20, alături de engleză, spaniolă, mandarină, franceză, germană, italiană, rusă, japoneză, poloneză etc. Criteriile sunt multe, cele mai importante fiind numărul de nativi, numărul de vorbitori, cuantumul literaturii, limba literară, dicționare și gramatici, traducerile din română, traducerile în română, prezența în mijloacele de comunicare etc. Limba română nord-dunăreană are o unitate impresionantă în comparație cu surorile ei neolatine și, fiind singura limbă romanică izolată de masa latinității, a devenit un obiect de studiu foarte important pentru filologi. Limba română este însăși viața noastră ca popor. Este de ajuns să nu sprijinim limba, să nu o ocrotim și să nu o mai normăm, pentru a ne stinge încet ca neam. De aceea, Academia Română este principala instituție cu misiunea de apărare, de normare și de dezvoltare a limbii literare, a dialectelor și graiurilor noastre atât de bogate și de frumoase.
- Ce este istoria și de ce trebuie să o cunoaștem?
- Istoria omenirii este viața oamenilor, privită din epocile cele mai îndepărtate și până astăzi și studiată global ori pe epoci, zone geografice și popoare. Dar studiul istoriei omenirii în ansamblu este aproape imposibil, această istorie nu a fost cuprinsă de nicio minte omenească și nici nu va fi. Astfel, studiem viața oamenilor pe perioade de timp și pe regiuni. Istoria poate să fie definită și ca prezent al oamenilor care au trăit în trecut sau ca memorie colectivă. Dacă orice om trăiește și prin amintiri, este firesc ca și popoarele să aibă amintiri. Un om fără amintiri este un infirm. La fel se întâmplă și cu popoarele care-și uită înaintașii, pentru că toată viața de azi s-a clădit pe viața trecută. Disprețul pentru trecut - care a fost prezent pentru cei care l-au trăit - înseamnă dispreț pentru om, pentru popoare, pentru omenire.
- Ce factori au contribuit, pentru dumneavoastră, la alegerea profesiei de profesor de istorie, o primă etapă a devenirii academicianului și a președintelui celui mai înalt for de cultură și ştiință din România?
- Copil fiind, am fost fascinat de poveștile din trecut, de mituri și de legende, de la cele ale Olimpului până la "sama de cuvinte" ale lui Ion Neculce. Și, în naivitatea mea, mi-am închipuit că cine știe istorie are acces la toată experiența omenirii și că devine un om privilegiat de Dumnezeu. Ulterior, mi-am dat seama că istoricul - oricât de studios și de pasionat ar fi fost - nu stăpânește nicio taină și nu are capacități superioare altor intelectuali, că nu poate prevedea viitorul și că nu poate cunoaște nici trecutul la modul absolut. Am fost dezamăgit, dar pasiunea căutării în vechi hrisoave a rămas. Așa am înțeles ce diferență este între istorie ca viață trăită și istorie ca discurs, ca reconstituire. Istoria trăită nu se mai întoarce niciodată, expresia "istoria se repetă" este un fel de metaforă, istoria trebuie reconstituită din frânturi culese migălos din izvoare, iar reconstituirea merge până la un punct. Adică între adevărul vieții și adevărul istoric este o deosebire, dar tot adevăr se cheamă și cel din urmă. Istoricul de meserie caută mereu adevărul, chiar dacă nu ajunge niciodată la adevărul absolut, inaccesibil oamenilor.
- Ce modele de urmat ați avut, în viață?
- Modele am avut multe, mereu. Un om nu poate să trăiască fără modele. Primul model a fost bunica mea, cea care m-a învățat credința și felul de a mă închina la greu în secret, chiar făcându-mi semnul crucii cu limba și gândind la Dumnezeu, la Mântuitor și la Fecioara Maria. Apoi au fost părinții, care m-au învățat cât de grea poate să fie viața și cum trebuie să fac față practic greutăților. A fost apoi "doamna învățătoare", o minune de educator, care, timp de patru ani, m-a educat, m-a instruit, m-a învățat politețe, igienă, circulație pe drumuri publice, protecția mediului, nutriție sănătoasă și multe altele, toate de bine. Au fost apoi profesorii din școala generală și din liceu, oameni de o seriozitate rară, specialiști în materiile lor, mai ales diriginții, care erau un fel de părinți multiplicați. Diriginta mea din gimnaziu - profesoară de matematică - umbla în poșetă cu foi volante și pe o parte a foii rezolva o problemă de geometrie, iar pe cealaltă scria versuri. Dirigintele din liceu era romancier cunoscut, membru al Uniunii Scriitorilor. Vreo cinci profesori din liceu erau doctori în specialitățile lor, iar pe atunci doctoratul se lua teribil de greu. La universitate, am avut adevărați idoli, mari savanți, cu studii serioase, în țară ori în Occident, stăpânind limbi clasice și moderne, descifratori de texte vechi, de la hieroglife și liniarul A și B până la greaca clasică, la latină, slavonă etc. Am avut marele privilegiu să am modele. Nu dau nume acum, pentru că i-aș uita cu siguranță pe unii importanți și nu vreau să fiu nedrept.
