Într-unul dintre visatele mele proiecte literare, este o nuvelă cu un domn, român, după toate aparențele, care dorește să-și construiască o pagodă. Pe malul Dunării sau pe lângă vreun lac sau pârâu carpatin. Poate și scriitoarea și pictorița Daniela Lăcrămioara Capotă și-o fi imaginat vreodată cum ar fi să fie… Să locuiască într-o pagodă sau să fie sau să fi fost gheișă sau nobilă niponă, poate chiar împărăteasă. Deși cine se dedică, în vremurile noastre, nefiind japonez (cu acte în regulă!), artelor cuvintelor sau chiar adaptând pe Hokusai sui generis, poate vrea mai mult: să fii, în acest caz, un fel de zeiță, dar și un spirit al modestiei absolute, cum demonstrează la orice apariție publică (fie lectură la Cenaclul ”Noduri & Semne” sau oriunde în altă parte, la orice vernisaj)... Și dac-ar reuși și un fel de sincretism… liric, parcă ar fi și mai frumos! Și, miraculos, pentru cei care o cunosc prea puțin, literar, Daniela Lăcrămioara Capotă reușește: a se vedea, de pildă, „vântul de vară -/ în freamăt de borangic/ sânzienele”...
În Galați mai este un creator care ar putea primi imediat cetățenia (artistică) niponă, artistul plastic Roland Pangrati, ispitele orientale și extrem orientale nu lipsesc în acest spațiu cultural (Mihail Gălățanu, Oana Dugan, poate chiar subsemnatul, Gabriel Gherbăluță și alții), dar Daniela Lăcrămioara Capotă, în ceea ce privește poemele haiku, mai ales prin dialogul pe care-l poartă și cu imaginea desenată, colorată, fiind un frumos caz special: „adiere de primăvară -/ pe şevalet/ înfloresc mugurii”... Sau: „cerul de iarnă -/ în acuarela mea/ pensula deschide florile de cireş”... Ori(gami): „desenând mandale –/ toate cuvintele/ nespuse dintre noi”...
Golul și plinul, timpul, surprins prin clipă, și eternitatea… ne-timpului, umanul sau, dacă vreți, omenescul și natura, zenul și non-zenul (cu sau fără yin și yang), sic, filosoficul și…. firescul, frumusețea și sinceritatea, albul și negrul, miniaturalul și cosmicul, toate acestea și nu numai, în duet, de obicei, ca să nu spunem chiar tandem (sunt cel puțin două poeme care trimit la tango, simbolul unui alt univers liric dansant, borgesian), se potențează reciproc, precum aripile de fluture, ca să intrăm și noi cu comentariul în spiritul haiku: „absenţă -/ sunetul ploii/ umple camera”... Un Magritte esențializat (vocea Europei se mai aude!), cu „Blestemul” îmblânzit, după ființa scriitoarei, zâmbește: „cerul albastru -/ un nor alb/ călătoreşte la fereastra mea”... Un existențialism destul de dur, conștientizat sau nu, poate dicta ca un samurai șugubăț: „bătrânul codru -/ pe un trunchi tăiat un melc/ numărând anii”, tensiunea rezultând dintr-o ambiguitate dorită sau nu, „tăietura versului” având importanța sa în hermeneutică!
Dar cel mai sigur este că poeta dorește clipa (lacrima) de frumusețe și de bunătate, de compasiune pe obrazul existenței, invitând, cu discreție, spiritul nipon într-un Balcani care, prin istorie, este poate cel mai înrudit cu vulcanicul arhipelag de la Răsărit: „vechile scrisori -/ prinsă într-un mărţişor/ prima iubire”... Sau, cu amprenta creștină: „turla schitului –/ un porumbel ascultă/ ruga de seară”; „noapte de vară -/ doar licuricii veghind/ troiţa veche”...
Istoric literar, sunt menționate numeroase distincții, la concursuri, atât din România, dar mai ales, probabil cele mai interesante din acest punct de vedere al originalității și autenticității (substituirii, metempsihozei aproximative), din Japonia. Și pentru orice iubitor al literaturii, artelor vizuale japoneze (de la menționatul deja Hokusai la cea de-a șaptea artă, poate mai puțin în ceea ce privește manga și anime-ul), nu poate să nu fie de acord cu membrii juriilor respective: „vânt de seară -/ în cireșul fără frunze/ luna plină de toamnă” („evening wind -/ in the leafless cherry-tree/ the autumn full moon” - Second Annual Bangor Haiku Group Autumn Moon Haiku Contest, SUA, 2013, nu trebuie neglijat și dialogul cu limba engleză, fiind un volum bilingv, traducătorul fiind nimeni altcineva decât fiul autoarei, Capotă Codrin George!). Un alt exemplu, realizând o legătură fină, de fir de pânză de păianjen, între ceea ce poate fi considerat numitor comun între români și japonezi, dragostea pentru pruni, tăria (spiritului) și florile de prun, dar și cultul strămoșilor, în manieră ikebana: „ani de secetă –/ doar o stivă de lemne/ din prunii tatii”, un motto pentru o nuvelă aproape moromețiană!
Duritatea „observațiilor” proiectează adevărul naturii: „linişte pe iaz -/ doar ciocul unei berze/ tulburând un nor”. Sau, mult mai tensionat: „luna seceră -/ pisica mea/ îşi ascute ghearele”, muzica punctând și ea compasiunea pentru o insectă, „o ființă mică” invocându-și elegia, dincolo de absurd ionescian și normal, rațional anti-mistic: „radio cu lămpi -/ pentru efemeridă/ ultimul tango”. Moartea, ca un alt fel de Joe Black, poate aprecia și ea frumusețea câte unui sfârșit, cu demnitatea lui: „în jocul morţii –/ sub lama coasei macii/ înroşind fânul”...
Între Moarte și Viață, estetic, întotdeauna vitalismul va avea importanța sa, aproape inevitabil Muntele (Fuji!) având amprenta sau aluzia de partea sa: „În luna de miere pe plajă -/ deschizând evantaiul/ iarna pe muntele Fuji” (Special Recognition Yamanashi prefecture Fujisan 2013 haiku)... Vitalismul, cu nostalgiile sale blânde: „adiere de primăvară -/ în curtea şcolii cu vârful îndoit/ un avion de hârtie”...
Ceea ce ne confirmă gândul că Daniela Lăcrămioara Capotă realizează și un fel de origami prin cuvinte și culori, sens ludic și imagini, deschizând și închizând evantaie, salvând bărci de hârtie din parcuri secetoase, finețea analizei psihologice fiind apreciată la un concurs din India: „honeymoon - / only morning coffee/ without sugar”, locul III, la Indian Kukai, decembrie 2015 - luna de miere -/ doar cafeaua de dimineaţă/ fără zahăr”...
Între Eros și Thanatos, poeta îi împacă decent pe amândoi: „Ziua Sf. Valentin -/ în parc împart prăjitura/ cu un porumbel” și „cimitir pe deal –/ aceeaşi privelişte / pentru fiecare”.
Exagerând mai mult sau mai puțin, într-o carte de haiku poți întâlni schița unui roman-haiku… fantastic: „linişte pe iaz -/ doar o broască sare/ dincolo de nori”... Ca în hitul lui Bittman, Daniela Lăcrămioara Capotă ne invită „dincolo”, câteodată ca în celebrul serial „Twilight Zone”, deși tema poate fi (doar) onirică: „apus de soare -/ umbra sperietoarei/ se întinde pentru un dovleac”, Sperietoarea de aici prezentându-ne o aproape uitată Dorothy care, în acel „dincolo” îl poate redescoperi pe un vrăjitor din Oz tratat în cheie anime sau origami: fără emfază pedagogică, cu o căldură umanistă de apreciat, scriitoarea „ne învață” cum Răsăritul poate fi capturat de o altă ființă mică, dar nu neînsemnată în universul paralel al Poeziei autentice…
Se pot ghici și niște dorințe inocente: „calendar de perete –/ în fiecare zi/ călătoresc în Japonia”, pentru o maestră a subtilităților emoțiilor arta magiei fiind una a simplității absolute: „nicio măsură/ între ieri și azi -/ frunza care cade”...
Și pentru că nu am subliniat deloc umorul autoarei, închei cu un text exemplar, care confirmă cele mai sus evidențiate:
„păsări la fereastră -
eu și pisica mea
opinii diferite”
