- Marius Dumitrache, "Departe", Ed. Axis Libri, 2023
Romanul pe care nu l-aș numi nici nonconformist, dar nici experimental, pe care ni-l propune „spre trăire” Marius Dumitrache este despre un anumit „departe” al ființei, în general, despre „departe”-le condiției umane, în particular, prin umanitate înțelegându-se reprezentanții speciei care luptă sau măcar învață să lupte pentru a-și depăși, tragic sau nu, condiția. Adică, la urma urmelor, fără infatuare sau false elitisme, nu oricine e om sau căpcăun, ca să ne referim la un fragment memorabil din volum, cu „o gorilă”, Fedor, personaj secundar, dar de neuitat, despre care o femeie frumoasă zice cam așa: „- Fedor? Da acela nu-i om, ci căpcăun…” (Cu accent moldovinesc, evident!)
„Departe”-le este… Sufletul unui om, cartea este povestea (ce-i mai place personajului principal, Tiberiu Costin, să mai povestească!, și este un bun povestitor, ba ar avea și talent de scenarist!) unui suflet, dincolo de fresca socială, de la zilele premergătoare evenimentelor din 1989, decembrie, care au fost și revoluție, și revoltă, și lovitură de stat și câte și mai câte, pe lângă „deșteptarea națională”!, la care se adaugă participarea „explicită” la evenimente (când începe și povestea de dragoste cu soția personajului Tiberiu, Carmen, după ce scapă ca prin minune de gloanțele „teroriștilor”), chiar în focul lor, la București, până spre anul 2000, când „noi nu vom mai fi copii!...
Un „departe” opus adverbelor de spațiu sau… de timp (dacă este să potrivim și o grilă quasi S.F. - tot sună telefonul cu „zgomotele” lui R2D2 din ”Star Wars”, telefonul aceluiași personaj, pasionat de S.F., filme, în general), de acel „departe” al socrului lui Tiberiu, care recunoaște într-o escapadă care aduce aminte de „Operațiunea Monstrul”, prin Deltă, de faptul că a fost departe de soția sa și de fiică nu mai puțin de 28 de ani!
Fiind despre „departe”, este și despre… „Aproape”, despre tot ceea ce apropie oamenii, despre ceea ce-i face să fie aproapele care trebuie iubit, împrietenit (una dintre cele mai frumoase povești de prietenie din literatura noastră este între Tiberiu „Galați” și Tiberiu Tămaș, zis Claxon, de la deloc îndepărtata Timișoară!), poate „Aproape” va fi a doua carte a proiectului scriitorului, deoarece finalul cărții pare să cheme urmarea!
De câteva ori, în desfășurarea textului, se pune problema Sensului, ceea ce s-ar putea interpreta și ca o căutare a unei certitudini (unul dintre cele mai interesante personaje este bunicul, fost preot, ajuns cu vârsta către suta de ani: cu el sunt interesante discuții despre Dumnezeu), mistice sau nu. Spre final, Eva, unguroaica supremă, în sensul aprecierii unei femei de către un bărbat, oferă un pic de interpretare, când încearcă să se convingă că într-adevăr îl iubește pe Tiberiu, definitiv, dincolo de problemele lui, care, veți descoperi, pot fi foarte complicate, mai ales când nu se respectă învățăturile din rugăciunea „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!”
Așadar, Eva, întorcându-se de la gară, după ce pare să-l părăsească (nu este spoiler!), îi face un fel de declarație de dragoste, făcând distincția ontologică dintre homo sapiens sapiens și o categorie gnoseologie: „…tu ești om… nu o certitudine…”
Finalul este… luminos, după un atac paranormal al întunericului cât se poate de malefic (dar preotul chemat să alunge duhurile rele subliniază și el că Lumina… personajelor face ca „demonii” să nu aibă succes!), dar, în primul rând, deși mai este și un episod S.F., poveste în poveste, este un roman realist, cu inserții erotice, roman de dragoste, dar și de suspans (Tiberiu este și arestat, pentru o scurtă perioadă, este și cercetat penal, judecat), roman de familie, de… descoperire a instinctelor paterne (pruncul care apare în carte, la propriu, nu numai simbolic, schimbă multe elemente care privesc Sensul existenței!), ispitele referențiale sau comparatiste trimițându-ne către poate un surprinzător (nou) Kundera (nu numai și pentru că este o scenă în Praga sau chiar două, ba chiar trei, una scurtă de tot c-o fată din New Jersey, într-una fiind și doi sârbi beți mangă!), Ștefan Caraman, Stelian Tănase, ceva Henry Miller (cu măsură), (de ce nu și un altfel de Philip Roth sau Ian McEwan?) ceva decameronic, existând, totuși, o nostalgie răvășitoare a purității (după o anume candoare, inocență a ființei umane), umorul fiind la loc de cinste, poate uneori (prea? no, cum să fie prea?) bărbătesc sau negru, studențesc, de radio sau camaraderesc (sunt amintiri din armată, radioul gălățean și nu numai fiind în prim-plan de câteva ori, Tiberiu fiind unul dintre cei mai îndrăgiți oameni de radio din Galați, orașul unde se desfășoară bună parte din acțiune; dar avem „motor!” și în Timișoara, Deltă, București, Chișinău, Pirna Kopitz, lângă Dresda, mare, munte, din multe puncte de vedere fiind și un road movie, pardon, book!)...
Sociologic, sunt de remarcat paginile dedicate începuturilor activităților „capitaliste” ale firmelor de pază și ordine, problemelor pe care acestea le-au întâmpinat în tranziția parcă fără de sfârșit; noaptea petrecută cu infractorii în arest aduce aminte și de „Papillon”, protipendada bucureșteană este surprinsă și ea (este o scenă antologică cu un pariu în care pică victimă un deputat), sunt multe petreceri, bairamuri, ghiuleaiuri, se bea mult, bine și sănătos, se mănâncă și se gătește, personajul este de câteva ori gata să încheie socotelile cu lumea aceasta: o dată din cauza unor droguri, altă dată este gata să se înece la mare, suferă și un accident, fiind lovit de o mașină, pardon, femeie, mașină condusă de o femeie, aproape de Predeal, în acest caz fiind salvat de intervenția… personajelor care astfel nu mai devin extrem de negative, ci doar umane, atât de umane (uman-trădătoare)…
Bref, Marius Dumitrache, cunoscut ca om de radio, jurnalist, mai mult sub nickname-ul „Jupânu’”… ajută la nașterea unui erou (altui erou, nu acela al lui Andrei Ungureanu, din romanul premiat la Editura Litera), a unui personaj cum puține sunt atât de bine realizate în proza contemporană. Un personaj exemplar, Tiberiu Stoian (Tibi), akka „Bulină”, „Galați”, fost și pe la Radio România Tineret (își aduce aminte de Florian Pittiș), pasionat de filme și de (povești cu) femei („înainte de” și „după” Carmen, medic, doctor specialist în… cardiologie, soția, cu care are un dialog referitor la…. femei, sau chiar mai multe, dar unul are următoarea componentă, când este învinuit că ar minți precum Pinocchio, personajul spune: „- Eu sunt Buratino și ca bărbat îmi pun întrebări din astea de trei sute de ori pe zi… Și la asistentele tale m-am uitat lung! Dar asta nu înseamnă nimic! Important e ce aleg să fac...”), principiile sale ducând la măcar două scene antologice amoroase, dar s-ar putea crede că erotismul ar putea fi punctul forte al cărții… Și am greși destul de mult! Dar nu fatal!
Există în pagini și meditație asupra istoriei, cum spune bunicul preot, apropo și de istorie… literară:
„- Istoria, nepoate, e precum o căruță grea, când o ia la vale, nu o mai oprește nici dracul! Și se rostogolește încetișor până dă de o altă vale și tot așa…”
În concluzie, așteptăm… caleașca următoare, dacă nu este chiar un Aston Martin sau, de ce nu, un Millennium Falcon! Aceasta deoarece în text apare și mașina lui James Bond, rămâne să o recuperați, ca pe un suflet de regăsit, de împrietenit…
Apropo și de o discuție despre Carmen cu Claxon („- Cu Carmen!? Sunt într-un punct din ăla din care trebuie să ies că nu pot rămâne acolo.../ - Un nex?, își aduse aminte Claxon discuțiile lor despre spațiu și timp./ - Ca un nex... da! Relația noastră trebuie să o ia ori în sus, ori în jos!”), Marius Dumitrache trebuie să ia în serios „relația” cu literatura!
