La începutul anului, mai exact pe 5 ianuarie, Leo Butnaru, unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, a împlinit o frumoasă vârstă. Trei sferturi de veac cât toată singurătatea și lipsa de singurătate a Marii Poezii! Prilej de a ne reapropia de una dintre cele mai noi cărți ale domniei sale, "Postimperiale sau poezia cicatricelor", apărută la Editura Limes. Deși este carte de poezie, ar putea fi considerată (și) un roman al poeziei-vieții (personale)!
Sau, dacă preferați, sunt schițe pentru un roman care ar putea fi precum "Abraxas"-ul lui Bogdan Alexandru Stănescu, dacă Leo Butnaru s-ar hotărî "să unească" poemele în proze… care ar putea deveni și suprarealiste, cu inserții mitologice (dacă nu cumva chiar psihiatrice) dacă ne gândim, de pildă, la un citat folosit ca motto poemului "Antifrază sud-nord" (p.12), din N. Gurov: "Mai întâi Dumnezeu a creat Rusia…"
Leo Butnaru, cu ironia sa (demnă de un "Ion Creangă de pe apa Răutului și de pe bulevardele din Chișinău", după cum observa relativ recent Ioan Holban), adaugă imediat citatului din Gurov un verset din "Facerea" (¼), "…și-a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric"... Sugestia este clară: la urma urmelor, toată istoria omenirii balansează între lumina logicii (divine) și întunericul lăcomiei diavolești, posedante, care nu ține cont de darul cel mai de preț care i-a fost dat omului: Viața!
Romanul poate începe cu amintirile din studenție, cu un ceai negru luat cu un prieten la Baku sau chiar cu… începutul cărții de poeme, care se deschide cu "Santinela, Muza și Ahmatova", din care rămâne ecoul versurilor Annei Ahmatova: "Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate/ În fața musafirei cu flautul în mână?"
Războiul să aibă și el muzele lui, Imperialismul, cu ideile arogante ale unora care pot fi mai presus sau mai întâi decât alții, să aibă matrioșcele-muze? Nu pot fi decât ale Răului, când inocenții sunt uciși…
Dar, desigur, nimic nu este simplu! Nici cu literatura, care poate constata… "destrămarea imperiului", nu chiar precum s-a mai răspuns când s-a întrebat de mai este posibilă Poezia după lagărele de concentrare și de exterminare (naziste, neglijându-se gulagurile): "…A! mă întrebați,/ dar cum e poezia după destrămarea/ pe-alocuri sângeroasă/ a imperiului răutăților?// Cum să vă spun?.../ Să zicem suportabilă… Chiar dacă e/ poezia cicatricelor/ principiul fatal al căreia e:// Nu preamări,/ nici nu minimaliza.// Și fără astea lume-i destul de deformată." (p.14)
Portretul Rusiei, care apare și el, este mai mult decât interesant, deși nu vom insista (deoarece și el apare… deformat, chiar deformat fiind): "În Rusia se vorbește neîncetat de război/ de primul de al doilea de cel din Caucaz/ de greva ca război/ de războiul ca necaz/ mereu auzindu-se de ultima linie defensivă/ încât/ deja și tu ai impresia că linia din palmă/ nu se mai numește a vieții/ ci - linie de apărare…" (p.17 - Atenție, este un poem scris în anul 2009!)
Într-un roman, chiar și de formare, nu poate lipsi dragostea, abordată cu… "plombagină" (poem cu ironie supra-cărtăresciană: "…Îmi amintesc că/ la întâlnirile de tatonare în ale dragostei/ când domnișoara vedea ce vedea pe cer/ inclusiv constelația fericirii/ (probabil)/ mie - printre altele?/ ba nu, în primul rând - mi se năzărea/ că pe bolta cerească/ de la steaua polară până/ la bombat-tresăltătorul fetișcanei sân/ fuseseră lipite miliarde de foi de plombagină/ ici-colo găurite de literele mașinii de scris/ în tastatura căreia bătea nerăbdător/ aproape frenetic/ un viitor poet român." (p.72 - fie vorba între noi, este vorba de foile de… indigo!)
Frenezia rămâne, în timp, și mamă a acestei cărți, structurate, totuși, în trei părți: "Poezia cicatricelor", "Alma mater & Ars amandi" și "La lumina punților ce ard", în care firele care le leagă sunt de găsit, dar și de ghicit, poemul final având gândul său, fiind o "Urare": "Trece Sfântul Petru pe drumul ceresc și/ peste un gard nu prea înalt/ îl vede pe Dumnezeu trebăluind,/ lucrând ceva în Grădină.// - Doamne, ajută-Te! zice Sfântul./ Căci mare e Grădina Ta…" (p.185)
Mare, și mai are și… Siberia, prilej de meditație, "e atât de mare încât nu mai e cazul să o privești printr-o lupă - firește/ lupă de gheață/ un sloi cu tot cu pește-n el/ poate cu un mamut,/ ci din contră,/ pentru a-i desluși mai limpede imaginile,/ verdeața gri-glacială,/ ciolanele de mamut ieșind la suprafață din pleistocen,/ ruinele unor orașe încropite zadarnic de sovietism,/ ce apar de sub zăpadă și ceață/ ca de la sine desprinderi de ce-a fost,/ cu rost și fără rost…" (p.13), între binele și răul mai sus amintite fiind destule griuri, după cum rezultă din "Titlu de erou": "… sunt mulțumit de modestul titlu pe care/ mi-am acordat personal - de/ Sisif al muncii capitaliste.// Ar mai fi de menționat că titlul mi l-am acordat destul de ușor/ odată ce/ în comparație cu ex-comunismul ăla cu guler de biber/ în capitalism e mult mai mult umor/ important fiind că acesta e liber." (p.56)
Dar este aproape normal când... cunoști Omul: "Ăsta e omul: mai mult năzuiește/ decât trăiește./ Mai și scâncește./ (...)/ O parte din destin ți-e luminoasă/ cealaltă parte e cam diferită…" (p.59)
Psalmii, pseudo-psalmii și poemele celelalte cu Dumnezeu au savoarea lor: "Eu nu sunt ateu/ însă nu cred o iotă din ce se spune/ și nicio notă din ce se psalmodiază/ că ar fi spus, chipurile, Dumnezeu/ în timpul de început al facerii lumii…" (p.151), și pentru că "pe atunci… nu se afla niciun martor" în preajma Lui… Parcă este un pic de Marin Sorescu, parcă un pic de Eugen Ionescu, ca să nu ne gândim și la un Cioran (gradele de înrudire ale scriitorilor sunt mereu discutabile!): "Doamne Dumnezeule/ din zi în zi am credința că te înțeleg mai mult/ chiar dacă nici pe departe în toate;// azi Tu mi-ai revelat limpede de ce Doamne Dumnezeule/ nu ești doar Unul/ ci ești Trinitate -// de Unul Singur/ ți-ar fi fost nespus de greu/ obositor de tot ți-ar fi fost să ierți atâtea/ atâtea/ atâtea păcate…" (p.153)
Dacă tot am zis de "romanul poeziei", sunt și multe personaje (iată, numai într-un poem, "Incipit avangarda română" - poate este și Leo Butnaru neo-avangardist, și de ce nu, tușând modernismul și post-modernismul, să nu te tot întorci! - , Fundoianu, Voronca, Celan, Tzara, Luca, Urmuz, Vinea, Bogza, Dinu-Roll, Sașa Pană, menționatul Eugen Ionesco, poemul fiind în memoria lui Marin Mincu, ca să nu zicem că se poate începe de la Adam și Eva, în "Discrepanță, contrasens", p.114, și tot așa, Ion Barbu, Beethoven, ființe mici, precum melcul ori lebăda, p.140-142, desigur, până la Generalul Dumnezeu, "milițienii și Soljenițîn", Matusalem, Cezar, Caligula, Tolstoi, Homer, Don Quijote, Villon, da Vinci, Elena din Troia, Cleopatra, Nefertiti, Gioconda, Tutankhamon, toți poeții, de regăsit într-o "Călătorie cu trenul prin Europa", p.125, Faust, Karenina, un râu precum Răutul, tatăl cosind, copilul sau studentul Leo Butnaru, Micul prinț, "Kiki, Larisa sau Ioana", doi pui de… panteră sau doi mielușei, Marinetti, Moș Nichifor Coșcarul, "Sofia Atotînțeleapta" ș.a.m.d.), dar într-un fel, cartea este doar o "Luare aminte" (parafrază la Corinteni): "Dacă e să luăm aminte/ la cum vedeau dragostea cei de demult/ era superb ce credeau unii din ei/ să zicem Shakespeare/ sau Romeo, Julieta:/ - din dragoste/ ai putea să și mori/ fără dragoste însă/ ești ca și nenăscut." (p.84)
Bref, din perspectiva apocalipsei, toate iubirile vor fi cicatrici… Dar dacă nu le vei avea la Judecata de Apoi?
La mulți ani, Leo Butnaru!
