- Teodor Parapiru, Amintiri de la catedră, Ed. Senior, Călărași, 2024
Arthur C. Clarke are un roman care pe mine m-a încântat la vremea lecturii sale, cu un titlu care m-a intrigat un timp, până ce am început să deslușesc morala lui, citind capitol după capitol. Este romanul „Sfârșitul copilăriei”, în care este vorba despre… intrarea în adolescență a omenirii, după contactul cu o civilizație extraterestră. S-ar putea întâmpla aceasta sau ne-am putea imagina aceasta chiar acum, în zilele noastre, când oamenii se mai joacă de-a bum-bum, de-a moartea, de-a iubitul cu sila… Cert este că cel mai nou volum al profesorului „extraterestru”, „Trăsnit” (după cum se scrie în prefața ad hoc semnată de Alina Comșa-Durbacă, reproducând de fapt un articol apărut în „Evenimentul Zilei” din 16 mai 2002 - aluzie la un film celebru cândva!), al scriitorului și jurnalistului Teodor Parapiru ar putea fi încadrat acolo, la capitolul „Sfârșitul copilăriei”, fiind niște amintiri care te pot duce cu gândul și la clasicul nostru Creangă, dar și la Mark Twain, de data aceasta (un fel de) Tom Sawyer (sau Huck Finn) fiind chiar naratorul, un profesor român pensionat (doar de la „catedra” unora, cu care s-a tot răfuit de-a lungul și de-a latul carierei pedagogice non-conformiste, după cum aflăm și din unele texte, precum „Oră opțională”, „Orientarea profesională” sau din interviurile bonus, acordate de-a lungul timpului, aflate la finalul volumului - critica sistemului de învățământ a fost o constantă a activității sale, mărturie fiind și nenumărate articole publicate prin „Dominus”, „Școala gălățeană”, „Viața liberă” ș.a.!), care ar fi putut avea numele și prenumele Teodor Parapiru…
Desigur, sunt optimist când mă refer la sfârșitul copilăriei… omenirii. Se prea poate să fie acesta (doar) la a doua venire a unui Mântuitor sau cine mai știe în ce alt scenariu S.F., înșiruire de idei care ne apropie de titlul cronicii, inspirat de povestirea „Somnoroase păsărele” (pp.28-29), unde un inspector metodist vine să asiste la trei ore ale naratorului și ațipește, iar profesorul, în complicitate cu elevii, aprobă un mini-concert pe cântece compuse pe versuri de Mihai Eminescu, printre care și „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Sara pe deal”:
„Țârâitul viguros al soneriei a întrerupt recitalul nostru muzical… Vizitatorul nostru a tresărit, și-a adunat hârtiile de pe bancă, s-a ridicat și s-a adresat copiilor:
-Vă felicit, dragii mei! Am avut impresia că aud un cor de îngeri în această oră!
Copiii zâmbeau încântați și amuzați. Le convenea grozav să fie îngeri...
- Ne iese și nouă de-o notă mai mare, că v-am adormit inspectorul? m-a întrebat un Cosmin, hlizindu-se cu gura până la urechi.
- După ce că v-a asemănat cu îngerii, aveți și o asemenea pretenție meschină?!... Ar fi o adevărată jignire!
Au strigat în cor:
- JIGNIȚI-NE, DOM’ PROFESOR!”
Firescul-Nefiresc (literar) al unor asemenea întâmplări ne aduce aminte că România este sau a și fost atât de kafkiană în ultimele decenii (despre kafkianismul unor dintre scriitorii gălățeni am mai scris, cel al lui T. Parapiru este special, mai ales când este altoit de umorul său specific - de altfel, apropourile la Ion Creangă și la Mark Twain sunt în strânsă legătură cu umorul de calitate, deși se poate vorbi și numai despre rafinatul umor strict marcă înregistrată Parapiru), dar plecându-se de la expresia populară „Fă rai din ce ai!”, se poate spune că Profesorul a fost ferice că a avut elevi precum cei transformați în personaje, personaje ferice și ele că au avut un asemenea dascăl, nici de școală veche, dar nici de școală nouă, ci de școală „cum ar trebui să fie”, sfătuindu-i pe copii, la o întâlnire cu elevii Colegiului Național V. Alecsandri, consemnată de Angela Ribinciuc în anul 2003 (de găsit în carte, la p.158): „Esențial și necesar este ca voi să gândiți altfel decât mine.” Elevii trebuie să fie prieteni, dar prieteni care să nu uite ce înseamnă un cuvânt precum „dumneavoastră”, deoarece, după cum aflăm de pe o postare a scriitorului de pe Facebook, „Educația presupune rigoare și respect. Ambele sunt în mare suferință, în zilele noastre. Din toate părțile! Evident, speranța face parte din meniu, din datorie și din obligație. Dar ar trebui să conteze și din bun-simț social, politic, științific, economic, religios, civic etc.”
Concret, sunt aproape 40 de proze-hoațe (37 mai exact) care, în istoria învățământului gălățean (în particular, românesc european în general), vor da o replică peste timp amintirilor lui Anton Holban, ca să nu mai spunem de recentele încercări ale lui Marin Oanea sau Gheorghe Chicioroagă… „Hoațe”, ca să vorbim ca personajele minore ale lui T. Parapiru, adică gata să-ți fure inima și nostalgiile, practic prozele fiind inedite, prin stil, morala subtilă și ironică, meditațiile și asupra filosofiei culturii, și aici ne îndreptăm către „Destinul ciobanului din Miorița”, unde, apropo de ceea ce se întâmplă „cu adevărat” în baladă (sau în evenimentul care a inspirat balada), concluzia este următoarea:
„Eu cred că s-a întâmplat întocmai cum își imaginează fiecare, după chipul, mintea și asemănarea personală… Pentru mine, întrebarea pe care o ridică această problemă este cu adevărat interesantă, mult mai interesantă decât răspunsul. Deocamdată, vă pot spune că unii au făcut industrie filozofică dintr-o zicere - A fi sau a nu fi?, ajungând să o considere ca făcând parte din înțelepciunea lumii…” (p.66)
Din multe puncte de vedere, (și) citind acest volum, T. Parapiru a fost (și este) un Socrate al Galațiului, care a avut norocul de a nu i se dărui cupa de cucută, apropo și de episodul cu vizita de lucru, „înainte de 1989”, a unei „turme de indivizi din minister, hotărâți să rezolve problemele din învățământul românesc, începând fix de la Galați. Șef de trupă era un ditamai directorul de minister, autor de manuale, autoritar și competent de la mama lui. În expunerea dumisale, moralizatoare cât cuprinde, găsise vinovații: profesorii de școală gimnazială și d eliceu, mai ales cei de limba română. În acest sens bătea câmpii ca un orator cu experiență.” (p.113), foarte tânărul și curajosul profesor de atunci începând să memoreze greșelile de exprimare ale oratorului și prezentându-i-le cu prima ocazie…
Rezultă, vă dați seama, niște „momente” și „schițe” demne de un alt Caragiale (vă dați seama, cu Socrate poate am exagerat!), în care personaje sunt Profesorul, elevii sau foștii elevi (un text este numit cum dumasian „După treizeci de ani”), unii colegi, Trecutul, dar și (sau nu) Viitorul: întrebat de neobositul profesor Ghiță Nazare într-un interviu din anul 2011, în următorul context, „De 40 de ani purtați sub braț catalogul. Ce-i veți spune celui ce, inevitabil, îi veți preda acest document?”, Teodor Parapiru va răspunde:
„Profesorul viitorului - prestator de servicii pedagogice, didactice - va fi un amestec de hârțogar/ birocrat isterizat de solicitări stupide și de bonă calificată la fața locului, un personaj nefericit, cu abilități în utilizarea internetului, terorizat de salariu, de ambiții și de șefi. Nu-i voi spune nimic, fiindcă nu am fost un astfel de profesor.” (p.171)
Paradoxal (și T. Parapiru este un maestru al paradoxurilor), prin cărțile sale toate, el spune totuși ceva și profesorilor… din viitorul care deja a venit! Numai urechi să fie, că minte ce ne mai trebuie, dacă ar fi să ne exprimăm precum Marele Personaj!
Dar mai ales să fie „inimi gânditoare”, după cum au spus Etty Hillesum, supraviețuitoare a unui lagăr de exterminare, sau David Grossman, care meditează, repetând (în recenta carte tradusă la Polirom, intitulată chiar „Inima gânditoare. Despre Israel și Palestina”): „Să fim inima gânditoare. Iar și iar, inima gânditoare”. Pentru a repara lumea, pentru a o face mai bună, având „un sentiment de responsabilitate morală față de toți oamenii…”