Despre artă, dincolo de titluri, la Salonul de iarnă al UAPR Galaţi (foto)

Despre artă, dincolo de titluri, la Salonul de iarnă al UAPR Galaţi (foto)
Evaluaţi acest articol
(20 voturi)

Salonul de iarnă (o producție 100% a Uniunii Artiştilor Plastici - filiala Galați, Sala "Mantu", 20.12.2024 - 16.01.2025) ne-a oferit prilejul de a reflecta asupra diferenței dintre a vedea și a privi: "Pictorul priveşte ceea ce omul doar vede. Dacă vederea este prea zgomotoasă, privirea caută tăcerea lucrurilor. Dacă vederea memorează lucrurile, privirea caută uitarea lor. Vederea cercetează mulţimea lucrurilor, privirea caută unitatea lor. Văzul se uită în spaţiu, privirea caută lucrurile în timp. (...) inima lumii se lasă trăită numai în privire" (Marin Tarangul, "Cartea privirii", Junimea 2024). În fond, frumusețea e developare a sensibilității omenești, e spovedanie pentru învinși.

Cu un must see decupat din panorama dunăreană, de factură impresionistă, în care lumina se materializează grigorescian într-o textură a cărei rugozitate este ajustată uneori din cuțit, maestrul Sterică Bădălan vădește ceea ce altfel ar rămâne uitat în câte un colț de cer sau de ape, dovedind că transcendența acestei lumi nu poate fi coborâtă pe pământ decât (în cazul domniei sale) cu pensula.

În contrapunct, maestrul Gheorghe Miron sfidează, căci îl amuză, prejudecățile moderne cu un landscape clasic, aproape didactic (la urma urmei, întreaga natură nu mai poate reprezenta la început de secol XXI decât un demers didactic), prin urmare ironic ca un five o'clock tea, ca un fel de piece of cake (în raport cu posibilitățile sale artistice), al cărui realism înșelător (topit într-un sfumato atmosferic) mesmerizează privirile cu perspectiva unui exit subtil ca o mântuire cu instrucțiuni.

Arta Marinelei Simiraș e melancolică. Un detaliu din culori odihnitoare, de pământ, ritmate de mișcări repezi, orizontale, reci, oscilând figurativ între frunze și bancuri de pești, cu zone periferice de tenebre vegetale din care se dezvoltă dinamica aproape acvatică, aproape tarkovskiană, a unor verticale și oblice virile, totul foarte prezent și foarte tăcut datorită aceleiași tehnici a texturii și a pastei amprentate aproape dureros de prezența omului pulsând ca într-un preludiu de Bach.

Figurativul este pretext pentru etalarea unei cromatici seducătoare, tranchilizante, în lucrările semnate Claudiu Radu și Liliana Negoescu, lucrări camuflate sub aparențe realiste printr-un capriciu al sorții care-și așteaptă pesemne tăișul unei alte primăveri pentru a fi dezlegat (figurativul este un nod gordian).

Ironia maestrului Florian Doru Crihană ține de comedia dell arte. De la caricatural la figurativ, Florian este un portretist al orașelor. Prezențele umane (ținând de imaginarul livresc sau de documentarul istoric), redate când ușor caricatural, când realist, dar întotdeauna teatral, ilustrează umorul autorului în montura sofisticată a câte unui Gulliver în oniricul său Liliput, cu efecte de contrast hiperbolizant în genul lui Magritte, dar și în genul reclamelor comerciale de secol XIX. Lucrarea expusă pe simeza Salonului („Leontina Văduva în opera Romeo și Julieta”) este prezentată ca o bijuterie în sine: dorințele Julietei, metaforizate în plan îndepărtat prin mâinile a doi îndrăgostiți înlănțuind o coloană falnică, sunt trădate de zâmbetul ei complice ascunzându-l pe acela al plasticianului însuși (cavaler sans peur et sans reproche al ludicului citadin).

Recitalul în grafit aparține de drept maestrului Constantin Corcăcel, acesta adăugând Nebunului de alb (Premiul I la Bienala „Constantin Găvenea”, ediția a III-a) un Rege de negru care plusează la toate capitolele artei figurative, de o fizionomie gravă în contrast cu vestimentația bufonă, executat într-o manieră mai expresionistă decât ne-am fi așteptat. O anumită tensiune pe cale de a irumpe în gest ne implică într-un prezent evanescent (picioarele personajului au transparența unei fotografii mișcate, dacă nu cumva asistăm la ultimul act al unei epifanii onirice). Tema travestiului și a măștii, predilectă în creația lui Cornel Corcăcel, revelează tensiuni sufletești pe cât de anonime pe atât de universale: un om banal, din spectacolul politic de pildă, se vede printr-un concurs abracadabrant de împrejurări în situația liderului (a cărui variantă ideală este regele), ceea ce îl face să apară chiar și în proprii săi ochi ca bufon, privirea sa exprimând o vagă indispoziție la ideea că cei din jurul său, deși îl identifică prea-bine, vor sfârși indubitabil să-l salute ca pe un rege. Cornel Constantin Corcăcel dă în Regele de negru o metaforă a liderului politic, a invariabilului bufon pe care ne vedem nevoiți mai devreme sau mai târziu să-l luăm în serios.

Foto 1 – „Rege de negru” - Constantin Corcăcel

Foto 2 - „Samuel B” - Cosmin Saulea

Foto 3 - „Rădăcini din umbră” - Cristiana Ștefania Culiță

Foto 4 - „Leontina Văduva în opera Romeo și Julieta” - Florian Doru Crihană

Foto 5 - „Sfârșit de noiembrie” - David Sava

Foto 6 - „Sfârșit și început” - Gheorghe Miron

Foto 7 - „Ochii” - Denis Brînzei

Foto 8 - „Implant” - Eduard Costandache

David Sava ne-a prilejuit o întoarcere în timp, prin pădurea sa de mesteceni - a picta o viață același lucru înseamnă a tinde spre perfecțiune până la identificarea cu tema reluată obsesiv: frunze și trunchiuri de lumină, lumină metamorfozată în frunze așa cum o va fi întrevăzut maestrul Sava, într-o manieră expresionistă de data aceasta.

Pe Tudor Ioan ar trebui să-l auziți povestind despre cum a descoperit pictura abstractă. Și să-l vedeți desenând, imprimând tușei întreaga sa energie controlată la nivelul respirației. Abstractul în cazul de față este un fel de ou din care nu știi bine ce ar putea ieși, dar din care ești sigur că va ieși ceva, pentru că maestrul Tudor Ioan este un figurativ prin vocație care a învățat să își lege firele sub forma unui nod greu de dezlegat.

Eduard Costandache (alchimist amuzându-se să readucă în universul realității formale și olfactive cenușa vreunui trandafir ars în focul athanorului) rezistă pe meterezele sculpturii cu o hieroglifă din lemn și metal care ar putea reprezenta o gaură de vierme curbând spațiul intergalactic, sau un coșar - dacă nu cumva e vorba de un coșar intergalactic? Imaginația noastră se poate juca după plac.

Diorama Andreei Costandache este o predicație filosofică despre universurile paralele generând colaje de basm (pe care le-am fi dorit mai mari) în perspectiva unui puzzle transversal. Andreea pare a se întreba în ce măsură aceste multiversuri se completează reciproc - cu alte cuvinte, ce ființe de vis sau de coșmar reprezentăm noi, din perspectiva virtualmente infinită a multiversului?

Manifestul existențial al sculptorului Cosmin Saulea a readus în actualitate (într-o execuție grafică spontană demnă de caligrafia expresionist-fauvistă a unui samurai ronin luptând pentru bolul său de orez) figura fascinantă a dramaturgului și filosofului Samuel Beckett (despre care cine să mai știe, cine să-și mai aducă aminte?), părinte al teatrului absurdului (ce poate fi mai actual astăzi?) și autorul piesei En attendant Godot (tocmai astăzi, când oamenii nu mai așteaptă nimic... cum pot ei trăi fără să aștepte nimic?!), în care intuim un alter-ego pe care-l vom recunoaștem poate cândva, sculptat de Cosmin, probabil în dinamită.

Tudor Șerban (un artist care ține ce-i mai bun în atelier) a reușit o linotipie (dacă nu ar fi semnat-o, n-am fi avut nici un motiv să i-o atribuim, deși, prin eliminare, ne-am fi dat seama că nu poate fi decât a sa) prin care pare a evoca spiritul artistului Aurel Manole.

În Rădăcini din umbră, Cristiana Ștefania Culiță propune un concept grafic nutrit din „lectura” unor clasici cum sunt Andy Warhol (imagini de-o recurență obsesivă imprimate direct pe creier), Man Ray (rayografii de mâini și profiluri fizionomice vitrate), Simon Hantaï (tehnica pliurilor au hazard inspirată de un Jackson Pollock). Casetarea monotematică este înlocuită de casetarea-puzzle sau mozaic: pixeli gigantici atomizează conștiința din ce în ce mai problematică a întregului, grația violent-vegetală a vieții copleșește discreta prezență umană... nu mai este nici o îndoială, ar trebui să revedem cu toții Stalker. Grafica Cristianei, o formă de autoportret, ne inițiază în povestea din care s-a născut.

Pe afișul acestui Salon ar fi putut fi lucrarea (din familia Minionilor) semnată Denis Brânzei:  piatra (timpul inexorabil), lemnul (trupul omenesc) și metal-inoxul (mintea sau ochiul prin excelență, dar și memoria, sufletul ca reflexie a universului) alcătuind o sinteză tainică, de un abstract brâncușian, tăcută ca un ritual liturgic.

Vedeți bine că iubitorii de frumos ar face bine să rămână acasă. Arta nu e despre frumos. Cât despre toți cei pe care nu i-am pomenit aici, au vorbit cu asupra de măsura maeștrii Corneliu Stoica și Cornel Gingărașu, fără de care nu am ști nici de unde am plecat, nici unde am ajuns.

Citit 9754 ori Ultima modificare Duminică, 19 Ianuarie 2025 14:51

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro