Motto: „Scopul vieții este bucuria (…) Restul este imaginație!”
Iulius Berca, personaj din carte (p. 60)
- Adrian Alui Gheorghe, "Povestea elefantului care trăia într-o nucă", Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025
Recent încheiatul eveniment literar de la Galați, Festivalul Internațional „Poezia - port la Dunăre”, organizat de către Uniunea Scriitorilor din România Filiala Sud-Est, Primăria municipiului Galați și Consiliul Local, Consiliul Județean Galați și Centrul Cultural Dunărea de Jos, a prilejuit întâlnirea cu o serie de personalități literare, care şi-au prezentat, la întâlniri prietenești, și cele mai noi cărți.
Ne vom opri astăzi la un roman nonconformist, semnat de nemțeanul Adrian Alui Gheorghe (în fotografie cu Florina Zaharia, părintele spiritual al festivalului; apropo de Piatra Neamț, sunt acolo cel puțin trei scriitori contemporani, ale căror cărți le cunosc mai bine, care fac istorie literară: la cel despre care citim astăzi adăugându-se Adrian G. Romila și Emil Nicolae Nadler), care va candida fără doar și poate la titlul de roman al anului.
Între elefantul din titlul cărții (și din parabola de întâlnit printre rânduri) și trenul misterios care este, paradoxal, unul dintre… personajele epice ale unei scrieri ce te duce cu gândul și la SF-ul sud-coreean din 2013 „Expresul zăpezii”, legătura ar putea fi naratorul-personaj Edgard Teodorof, un personaj fellinian, care și prin vârstă ar aduce aminte de Guido Anselmi, din filmul „8½”, interpretat de Marcello Mastroianni, personajul din movie fiind un regizor italian care se găsește într-o perioadă dificilă a carierei sale, provovată de crize diverse, unele sentimentale.
Da, din multe puncte de vedere, dacă s-ar realiza un film după acest nou roman al lui Adrian Alui Gheorghe, acesta ar fi unul fellinian (fantasme, fantezii, vise, visări, flash-backuri se întrepătrund cu așa zisa lume… reală), ba poate chiar unul ca la Wes Anderson, ca să ne apropiem de zilele noastre, și pentru că „Povestea elefantului…” începe cumva precum „The Darjeeling Limited” (filmul lui Wes din 2007), tradus la noi ca „Un tren numit Darjeeling”, personajele străduindu-se să prindă trenurile, după curse nebunești cu taxiurile...
Radu Paraschivescu observă pe coperta IV miza existențialistă, intertextualitatea schițată doar permițând citate din Camus, „Citadela” lui Saint-Exupéry, referiri la „Lunile de fiere” ale lui Pascal Bruckner (la urma urmelor, un neo-existențialist), spre final fiind asumat și Kafka (p. 206 - sunt și alte referințe literare, de la Alecsandri la Musil, Sabato ș.a.), dar parcă aș pune accentul pe romanul filosofico-epistemologic (dacă vă gândiți la Umberto Eco și la Varujan Vosganian, „Patimile după Gödel”, vă gândiți bine!), liricul (cumva neo-neo-romantic) și fantasticul (câteodată oniric) deviind „trenul elefantului” către o altfel de linie… ferată, șinele literare ale acestuia autogenerându-se și ele, ca în „realitatea textului” lui Adrian Alui Gheorghe, unde șinele trenului supus unui experiment inedit chiar „se generează din mers”, mersul mijlocului de transport amintind cumva și de experimentul din „Anomalia” lui Hervé Le Tellier, ceea ce îl face pe scriitorul neamțean să fie… Oulipo, cu sau fără voia sa, un episod cu teleportare amintindu-ne și de „Magicienii” lui Christopher Priest, roman tradus sub acest titlu la noi, dar intitulat „The Prestige”, cum a și fost ecranizat.
Așadar, cuvântul-cheie, chiar și literar vorbind, ar putea fi „Experiment”. Beletristic, un succes, dar ceea ce se întâmplă în roman necesită o continuare, pentru a ne convinge de succesul real al experimentului unui fel de Elon Musk român, Iulius Berca, căruia i se dedică pagini importante în construcția… temporală a cărții, omul nostru, misterios ori ba, fiind interesat de fabricarea… Timpului.
Din discursul „în transă” al lui Berca la o televiziune, decupăm un fragment: „În vreme ce fizica ar putea elimina timpul, ea pare să lase intactă cauzalitatea: sensul în care un lucru poate determina un altul. Atunci, poate că ceea ce ne spune fizica este: cauzalitatea, și nu timpul este caracteristica de bază a universului nostru. Dacă acest lucru este corect, atunci construcția poate supraviețui în continuare. Pentru că este posibil să reconstruim un sens al întregului eșafodaj în termeni cauzali.” (p. 71)
Unul dintre principalii aliați ai lui Berca în „aventura” sa este Basarab Nicolescu, cu teoriile sale, Adrian Alui Gheorghe strecurând o mică introducere în gândirea lui Nicolescu, asupra căreia nu vom insista aici.
Extrapolând, orice poezie este și poveste, orice poveste este și poezie (și un poet ca Adrian Alui Gheorghe o știe cel mai bine!), și într-o cuantică a literaturii evident că nu mai știi ce este poezie și ce proză (poveste), dar ce poezie poate fi mai… mare decât un elefant într-o nucă, și în text „parabola” acestuia apare de vreo trei ori, înspre final, când vorbește Iudith, noua dragoste a lui Edgard (Celina este, cumva uitată, deși de la ea „se pornește”, episoadele erotice cu Agripina și Meda având ceva „homeric”, oarecum Ulise-Edgard întâlnind alte și alte Circe, Agripina contribuind la asocierea cu atmosfera lui Marquez, la care se referă și menționata… Iudith, numai că suta de ani a columbianului devine… o mie de ani de… singurătate): „Da, citisem undeva că noi iubim numai ce pierdem. Și viața o iubim, pierzând-o. Sau cam așa ceva, oamenii filosofează pe seama lucrurilor la care nu au acces. Uite, am să-ți cânt acum un cântec, cu care îmi adormeam păpușile, cred că aș putea să te adorm și pe tine pentru o mie de ani. Cică nu trebuie spus, cel care îl aude doarme o mie de ani. Și când se trezește ia viața de la zero.”
Bref, ca într-un șotron cortazarian, dacă ne-am juca, romanul ar putea începe, în alt univers, cu un scurt capitol de o frumusețe tulburătoare: „Televiziunea islandeză a transmis o știre destul de ambiguă despre un tren care circula la oarecare distanță, probabil pe deasupra mării. Câteva filmulețe realizate de niște amatori au ilustrat știrea, trenul părea să meargă printre nouri, avea o culoare glacială, luneca fără niciun zgomot pe o ipotetică linie? Un tren pe cer?” (p. 182)
Și de aici, teoretic, ar trebui să căutăm personajele (din tren sau de pe elefant), intriga sau intrigile, nonconformismul, grația literară și să scriem despre ele în fel și chip, devenind și noi, cronicar și cititor, personaje, călători, părtași la lupta de idei (p. 59) dintre Platon și Democrit (un alt filosof citat este Seneca, p. 214), la iubiri imposibil(e) de ajuns cu ele la Absolut, ajungând chiar în diverse epoci din viitor, da, se rezolvă călătoria în timp, da, ajungem la safariuri de cuvinte și nu numai…
Mai trebuie să fie găsită formula de final, gen „Și-au trăit fericiți…”, „ne-am suit pe-o șa, de elefant, și v-am spus povestea așa…”, dar certitudinea este proza lui Adrian Alui Gheorghe, care ne provoacă să-i căutăm și celelalte cărți de… gen („Urma”, „Laika”, „Luna Zadar” sau „Zugzwang”), pentru cunoașterea deplină a scriitorului cunoscut pe nedrept mai mult sau doar ca poet, un Om care pur și simplu a reinventat, precum spunea Agripina, lumea în cartea sa…
