A început stagiunea 2025-2026, Unchiul… Cehov și trupa Dramaticului gălățean au invitat nerăbdătorii iubitori de teatru autentic la un spectacol de neuitat.
În seara de 6 septembrie, cu Lună (pe lac) așteptând eclipsa totală de a doua… seară, când tot „Pescărușul” Andreei Vulpe „a zburat” către sufletele celor care mai cred în umanitate. Un „clasic”, „Pescărușul” lui Anton Pavlovici Cehov, la 130 de ani de la scrierea piesei!
Chiar dacă nu face parte din "Proiect 9. Teatru românesc contemporan", „Pescărușul” este, probabil, sinteza ideală a îmbinării tradiției, experimentului (aici, la Galați, cu dreaptă măsură) și a viitorului. Cum declara managerul teatrului, Florin Toma, cu fix cinci minute înainte de „primul gong” (vorba vine) al stagiunii, ar trebui să fim cu toții, spectatori, actori, regizori, autori dramatici, poate chiar oameni care nu vin la teatru, o familie. Să ne simțim astfel, chiar dacă, nu-i așa, aproape nu există familii perfecte!
Și în mare parte, „Pescărușul” este și drama, și tragedia, și comedia unei familii. O familie care este chiar Umanitatea, iar primele imagini care apar pe ecran bat aluzie și la conflictul care terorizează vecinii noștri, Ilia Afansievici Șamraev, locotenent în retragere, administrator al moșiei lui Sorin (interpretat foarte milităros, dar convingător, de Ștefan Forir, care știe să se mai și auto-ironizeze, așa, pentru spectatorul mai sărac cu duhul), chiar se comportă autocratic! De altfel, Andreea Vulpe, regizoarea, pe care o mai așteptăm la Galați, și declară, cândva: „Ne uităm zilnic la oameni pentru care teatrul e mai important decât viața - nu mă refer la artiști, ci la cei care ne conduc destinele: jocul lor, fie că ne oripilează sau ne încântă, ne captivează. Și, pe nesimțite, îi devenim prizonieri. Am vrut să spun povestea Pescărușului ca să ne amintesc, nouă tuturor, că spectacolul lor, al celor pentru care viețile celorlalți sunt neglijabile, ucide.”
La urma urmei, Textul chiar… dictează, este dictator, tiran, măiestria, geniul, talentul și munca „echipei de creație” permițând frumusețea libertății de a juca cu adevărat teatru! Adică de a fi și de a deveni, filosofic vorbind, chiar și în eșec găsindu-se măreția condiției umane! Mă refer, desigur, la cei care conștientizează mai mult sau mai puțin ratarea, în cazul personajelor lui Cehov, cu care putem fi, dacă empatizăm (chiar acolo, pe scenă, doar să întindem mâinile sufletului, dacă ești în primele două-trei rânduri de scaune!)), frați, surori, părinți, copii, iubite sau doar „neamuri”: cele trei personaje feminine principale, Nina, Irina și Mașa, așa cum sunt interpretate, vor rămâne de referință.
Nu o uităm deloc pe Elena Ghinea, care, ca Polina, întregește un careu de „ase”, scuzați inovația! - alternativ, Irina este și Elena Ghinea, iar Petronela Polina, dar nu în spectacolul de pe 6 septembrie, despre care scriu aici! Cele trei, mai sus amintite, sunt interpretate de Elena Emandi, Petronela Buda și Flavia Călin - atente la construcția diverselor amănunte care dau consistență „re-trăirii”, cu chestiuni care țin de psihologie sau chiar de psihanalitică: de pildă, sărutul aproape magrittean-freudian, prin bandajul care prinde viață, între mama-Irina și fiul, Constantin Treplev (tânărul Robert Ioan, o revelație!), dansul salomeic al Ninei de la petrecere, mersul în transă al Mașei…
Desigur, toate trei sunt sclave ale iubirii, ale iubirilor neîmplinite sau împlinite și apoi în decădere, ele sunt flăcările care ard în fel și chip, luminând blazarea „masculilor” sau lupta lor/ lui înainte de renunțare: Vlad Volf, în rolul scriitorului de succes Boris Alexeevici Trigorin, îmblânzindu-și dinamismul pe care i-l cunoaștem de la Amadeus, Cristi Gheorghe, îmblânzindu-și el cinismul aproape inerent personajului, medic ginecolog, personajul dezvoltat de el fiind „mintea lucidă” care observă totul, cu detașare atent echilibrată, Ciprian Brașoveanu este obligat „să îmbrace” hainele umilinței și imposibilității de a înțelege mai mult din viață ale profesorului Medvedenko (proaspăt tătic devotat, cu o mamă dezorientată), dar se înaripează la propriu când își declară iubirea pentru Mașa, invitatul special Vlad Jipa fiind „bătrânul” proprietar al moșiei, fost funcționar de stat, acum pensionar, din ce în ce mai bolnav: este poate omul bun visat de Tolstoi.
De remarcat că, pe lângă regie, Andreea Vulpe este și traducătoarea textului, dar și cea care l-a adaptat nu neapărat la zilele noastre (unele personaje se uită la un film cu Hellen Mirren la un moment dat, se fac fotografii cu mobilul, dar nu se insistă: se mai merge cu șareta și trenul), dar la altă… epocă, oricare ar fi ea. Cu toate fantomele istoriei cu tot: teribilă și ingenioasă scena piesei în piesă, cu protagoniștii în costume de spirite!
Echipa de creație a spectacolului a fost completată de Cosmin Ardeleanu, care semnează scenografia, Silviu Dobre - videodesign, Lică Dănilă - regizor tehnic (jucându-l și pe Iakov), Lavinia Eiler - sufleor, Marian Tarazi - lumini, Dan Nedelescu - sunet și Aurelian Gheorghe - recuziter, ultimul și cu Theodor Crețu interpretându-i pe Stepan, respectiv Ivan.
Pentru cine nu cunoaște sau chiar cunoaște subiectul, ești invitatul „unchiului” Cehov, la o lecție de teatru: te vei simți membru al familiei, vei suferi, te vei bucura, vei avea întrebări, poate și răspunsuri (marca Andreea Vulpe & echipa); acolo, pe scenă, dincolo de orice cuvinte (de cronicar), veți înțelege de ce în paradis se joacă teatru! Și, poate, unii naivi, precum Costea, Nina, Romeo și Julieta sunt chiar iertați! Iar pescărușii și pescărușele au viețile de după… viață asigurate!
La mulți ani Teatrului "Fani Tardini", la mulți ani managerului Florin Toma, care, și el, mai zilele trecute, a împlinit o frumoasă vârstă!
