Profesiunea de credinţă a „Filipissimei” (II)

Profesiunea de credinţă a „Filipissimei” (II)
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

* „Trebuie să ştii să treci dincolo de succes” * Interviu cu soprana Felicia Filip, prim solistă la Opera Naţională din Bucureşti

Felicia Filip este o mare artistă, cu o statură profesională dublată de o verticalitate morală impresionantă; am alergat după o vedetă şi am descoperit un om de o smerenie şi de o simplitate în cuvânt şi în felul de a trăi care ating frumuseţea cerească...

- Doamnă Felicia Filip, discutam despre rolul publicului în viaţa şi în drumul devenirii unui mare artist. Cât de uşor sau cât de greu poate fi cucerit Măria sa, publicul?

- Publicul este foarte important pentru artist deoarece te ajută să mergi mai departe. Când simte că tu ai dat totul şi el dă la rândul lui totul. Şi ca fiecare om, şi artistul, în viaţă, are căutări, are întrebări, are urcuşuri şi coborâşuri şi cel care îl cheamă, care îl ajută să depăşească acest moment de derută, alteori de teamă şi de întrebare este tot publicul. Recunoştinţa publicului, dorinţa de a veni iarăşi şi iarăşi la concertul tău este acea „plată” care nu poate fi autentificată nicicum. Publicul este un dar, pe care îl primeşti şi care apoi te hrăneşte şi pe tine şi te face să depăşeşti orice prag, orice încercare, chiar şi orice succes, pentru că şi atunci trebuie să fii cu capul pe umeri, ca să ştii să treci dincolo de succes. Poţi să-ţi pierzi capul, poţi să te îmbeţi. De fapt, cel mai mare pericol este să cazi de la înălţime.

- E greu să rezişti pe pisc şi să-ţi menţii echilibrul, să nu ameţeşti?...

- Aici Dumnezeu are cel mai mare rol. Într-un fel sau altul, toate le face Dumnezeu, prin faptul că îţi pune lângă tine oameni prin care atunci când depăşeşti sau eşti dincolo de... îţi spun: „asta nu!”, „asta da!”. El trimite oameni în care să te încrezi şi care te iubesc, care îţi pot spune ce faci bine sau ce nu faci bine. Aceasta este de fapt taina profesiei noastre, să ştii că atunci când cineva îţi spune că nu a fost ceea ce trebuia să fie, să fii şi tu autocritic, să realizezi că poate au dreptate şi să vezi unde ai greşit. Eu am lângă mine aceşti oameni şi în momentul în care nici nu s-au stins aplauzele în sală îi întreb din ochi ceea ce nu a fost bine, nu ceea ce a fost bine.

- Unul dintre aceştia este soţul dumneavoastră, tenorul şi regizorul Cristian Mihăilescu. Sunteţi o familie frumoasă de artişti care se respectă şi este respectată şi admirată. O întrebare la care nu pot renunţa: Care dintre personajele pe care le-aţi înterpretat este cel mai apropiat de Felicia Filip?

- Dacă vreţi, mă joc şi spun că unul dintre personaje este Mozart, care pentru mine este o fiinţă aparte; este un înger cu care discut, fiindcă el are multe componente aparte; în momentul când ai o întebare primeşti un răspuns de la un copil minune.

- Cine este copilul minune?

- Cine este copilul minune? Soarele! Când ascult muzică de Mozart simt că am parcurs un „deja vu”, un „deja connu”, parcă a fost prietenul meu, fratele meu... Un alt personaj este Lucia de Lammermoor, de Donizetti; apoi, preferata mea este Violeta din „La Traviata”, de Verdi; îmi plac şi Mimi, dar şi Musetta... Sunt foarte multe personaje care îmi plac, toate sunt palete ale unei existenţe tumultuoase şi ale femeii în toate ipostazele ei. În fiecare rol pe care l-am jucat mă regăsesc sau încerc să mă ridic la trăirea şi arderea personajului. În general, ca artist, fiecare rol este un plus în care te regăşeşti şi pe care îl câştigi; e ceva ce nu ai pierdut niciodată, dar ai avut nevoie de ceva ce ai găsit atunci...

- Aţi deschis drumul operei către rock şi v-am surprins cu toţii în postura primei artiste de operă din România care a spulberat prejudecăţile, alăturându-vă şi cântând cu formaţia „Iris”, după modelul Montserrat Caballe-Freddie Mercury. Când aţi făcut acest pas nu v-aţi temut de cârcotaşi?

- Nu, deloc. Am pornit de la ideea că orice muzică este bună. Că orice gen, orice stil pot fi abordate şi că orice artist de operă poate fi faţă în faţă cu orice gen şi cu orice stil. Fireşte că a fost o provocare. Dacă a fost un risc? A fost un risc pe care mi l-am asumat. În general, mi-am asumat tot ce am făcut şi, când am greşit, tot eu am răspuns pentru neputinţele mele. Dar, cunoscându-mă bine şi ştiind că ceea ce doresc este un adevăr pe care vreau să-l spun lumii, atunci am ştiut că adevărul trebuie rostit cu toată implicarea şi cu toată asumarea. Este o altă dimensiune a acestui gen; eu nu am trădat opera; eu am cântat cu vocea mea de operă toate celelate piese rock.

- Demersul acesta în premieră în România a avut efecte în rândul iubitorilor celor două genuri de muzică?

- Încet, încet în sala de la Operă au apărut şi oameni tineri care până atunci iubeau doar rockul. De cealaltă parte, în sălile de spectacol ale formaţiei „Iris” am observat oameni care sunt la a doua tinereţe, chiar la a treia... Muzica este o hrană, muzica modelează sufletul omului, dar şi sufletul lui.

Citit 10524 ori Ultima modificare Joi, 08 Decembrie 2011 18:45

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.