Într-o atmosferă destinsă, prietenească, la Biblioteca Universității "Dunărea de Jos", de pe strada Gării, unde evenimentele memorabile au început să se înmulțească, au fost lansate două cărți ale scriitoarei, traducătoarei și profesoarei universitare Carmen Andrei.
Moderator… ad hoc a fost subsemnatul, ceilalți invitați care au vorbit despre volume, unul de poezie, altul de proză (jurnal existențial, dacă vreți), și despre autoare fiind profesorul universitar şi eminescologul George Lateș și scriitorul Veaceslav Cușter, un vechi prieten al Galațiului.
În sfârșit, după mult timp, cineva își permite, cu tot arsenalul cultural din dotare, să provoace, atemporal, „marii stiliști” despre care se vorbește în „O lună la Șura Mică. Jurnal în miride” (Ed. Casei de Științe, Cluj, 2025), la pagina 60, unde este o declarație de dragoste greu de întâlnit, pentru Limbă, Limbaj, Cuvânt și Langaje, pentru limbile lumii (de la germană, română, trecându-se spre franceză, engleză, rusă, japoneză, italiană, spaniolă), o declarație care începe așa: „Dragostea de limbă, iubirile mele lingvistice au venit cu tandrețe” și se sfârșește așa: „Iubiri cu năbădăi, pândite, alergate, muncite pe ascunselea, cu cântec mult, suflet șchiop, când nu înțeleg, și multe ploi. Ce amante excepționale sunt limbile, frumoase și credincioase, tinere cu ochi albaștri, seducătoare.”
Da, este vorba de universitara gălățeană Carmen Andrei, de la departamentul de Limbă și Literatură franceză, Facultatea de Litere, Universitatea "Dunărea de Jos", „unde predă cursuri de literatură franceză contemporană (secolele XX și XXI), de receptare critică (de unde și pasajele de autocritică literară), de culturi, civilizații și literaturi francofone, de traducere (literară, specializată) și de traductologie, de comunicare și mediere interculturală”, traducând, deja, în limba română literară peste 20 de cărți din literatura franceză și francofonă: roman, teatru, poezie, studii sociologice, filosofie, eseuri.
Așadar, exercițiul literar era deja forjat și apreciat, și am și citit câteva dintre aceste volume, unele îndatorate nonconformistului stil „OuLiPo” și, da, Carmen Andrei poate fi invitată în acest cerc select! „Lucapițiana” noastră ne lasă un fel de schiță de alt „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, altfel de cuci, în luna… albastră sau de orice culoare doriți (de fapt, sunt toate culorile posibile!), „lună petrecută” într-un așezământ aparte, „Nazaret din Șura Mică, județul Sibiu, fondat în anul 1996 de Crucea Albastră Elvețiană și specializat în terapia dependenței” de orice vreți sau suferiți, de la jocuri de noroc la jocuri de nenoroc, de la poezie la… lipsa de poezie. Universitarul brașovean Virgil Borcan trimite deja în prefața sa la niște referințe, precum „Jurnalul convertirii” al lui Danion Vasile, „Mon cœur mis à nu” a la fel de tenebrosului, ca și Nerval, Baudelaire, „Jurnalul în fărâme” al lui Ionesco I, marele rege al Absurdului, „Mémoires d'une jeune fille rangée” de Simone de Beauvoir, dar în marea grădină a cărților Carmen Andrei nu este deloc o fată… cuminte, deși nu răutatea sau obrăznicia, în sensul lor ambiguu (prea omenesc), sunt principalele atribute ale Scrierii Trăirii sau Trăirii-Scriere: face primii pași ai unei posibile vieți literare furtunoase, unde Limbajul pare să se pisicească sau să se tigrească după cum spiritul îndeamnă, fără de scrupule, dar și empatizând cu măsură (atenție la „personajele”… blocate!), un poem precum „Dacă aș fi o pisică” fiind exemplar pentru Celălalt… Ionescu, cel din elegiile pentru ființe mici (dar și pentru ludicul literar la care aderă atât de firesc, cel puțin aparent, scriitoarea): „Aș fi neapărat neagră și bulimică/ Aș trăi într-o carte/ Aș toarce fiecare virgulă/ Și aș sforăi cu suspans/ Aș mângâia cu coada toate cotoarele/ Dac-aș fi o pisică/ Tare aș vrea să fiu o pisică/ Să fiu pisica mea.” (p.13 din volumul „50 grame de poezie neîntâmplătoare”, Ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2025), parafrazarea venind cumva tot neîntâmplător: „dacă aș fi o carte sau o operă literară/ aș putea fi ființa sau… neantul/ ori supunerea sau serotonina/ tigrul lui Borges/ tigroaica lui Sade/ sau șoricelul dedulcit la Proust și alte medeline literare/ dar cât suspans poate fi în cărți/ „Să iasă literatură, nu roman de companie, de gară, de plajă, consumerism ieftinache, nu scriere pentru clasa de mijloc cu rol combinatoriu de divertisment reflexiv combinat cu terapie/(...) Am ceva de spus și vocea se așază domol pe hârtie./ Așa, vrac, cu toptanul, uneori en detail./ Cu detaliul care face diferența./ Ascut creionul și gândul se ascute de la sine/ Sunt mărturii sau mărturisiri deghizate/ Este o întreagă lume gestantă în mine, gata să fie povestită, asta îmi dă fiori și coșmaruri./ Este o seducție care pândește în falsa nevinovăție a flirtului cu scrisul, se uită în gol și deodată te printre”...
Aici, adică mai sus, am apelat la un artificiu, am „scos” poezia din „jurnal” („miridele”, iar nu „mietele” sunt firmiturile de la… părticelele mărunte de pâine, pe care preotul le scoate din prescurile folosite la Proscomidie (fără cea din care s-a scos Sfântul Agneț) și așezate pe disc, alături de Sfântul Agneț (aflăm de la cele sfinte, dar și de la p. 62 sau 104), reliefând complementaritatea aproximativă a textelor unui om care trăiește Literatura, indiferent de… genul ei, al literaturii, sic!… La un moment dat în jurnal se scrie despre poemul „Bucuria șade la poalele Tâmpei” (pp. 38-39 - la urma urmei, Carmen Andrei a păstorit cu vreo doi ani în urmă un simpozion intitulat „Literatura și traducerea ca forme ale fericirii”), așa cum sesizează și Virgil Borcan, totuși, poate paradoxal, scriitoarea „e prea lucidă intelectual ca să recurgă la succedanee de adormit conștiința, fie ele și religioase” și rezultă o exorcizare de demoni, cu o autoironie imperială, chiar și de „scriitoare prețioasă” (p. 33), din care rezultă că „fiecare este cu himera lui” (p. 61), se supraviețuiește în… „Șurasik Park”, fără (sau și cu) „fâșiile de rușine” ale lui Cristian Fulaș, citat, p. 52,, între Supărare și Bucurie este loc de visare și de planuri: „tare mi-ar fi plăcut să scriu o literatură diabolică, un roman cu cheie, cum e un Cain’Jawbone de Edward Powys Mathers. Într-o sută de ani, doar trei persoane au reușit să rezolve enigma. O anchetă despre șase crime/ șase criminali/ șase victime. Paginile cărții-puzzle au fost puse intenționat (accidental!) în dezordine, o aventură editorială excepțională. Milioane de posibilități, e ideal pentru ruminații!
Nu ești niciodată în pace când scrii cu și despre supărare, te pedepsești de două ori, o dată când scrii și o dată când faci comerț editorial cu supărarea ta, un cuvânt pentru un rău, un rău își merită Cuvântul, te iei la trântă cu el.” (p. 122)
Așadar, jurnalul-eseu este aproximativ existențialist, poezia, în schimb, cel puțin, după două lecturi, este inclasificabilă (unde mai pui că volumul de hârtie este dublat de un audiobook în formă de inimă-stick!), deși s-ar putea identifica și acolo preferințele… Rămânem cu o mare dragoste de cărți, poemul central ar putea fi, și după plasarea sa în economia plachetei (admirabil ilustrată de Iarina Andrei, nimeni altcineva decât fata scriitoarei), „Cărțile”, coloană vertebrală a umanității, umanismului, umanioarelor…
Așteptăm prima carte de ficțiune pură a lui Carmen Andrei! Poate să fie și (aproape) diabolică!
