Joi, 19 februarie 2026, se împlinesc 150 de ani de la naşterea marelui artist Constantin Brâncuşi, anul pe care-l parcurgem fiindu-i dedicat, context în care venim astăzi în faţa publicului cu detalii mai puţin ştiute despre etapele creaţiei sale.
În vara anului 1904, Constantin Brâncuși ajungea la Paris, într-o perioadă în care în capitala Franței se conturau diferite curente artistice, ce vor determina în mod hotărâtor schimbări în evoluția artei: fovismul, cubismul, abstracționismul, suprarealismul.
La Școala Națională de Arte Frumoase, unde a reușit în urma examenului de admitere susținut în 1905, Brâncuşi lucrează în atelierul sculptorului Antonin Marcié, apoi, în urma intervenției Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva), studiază câteva luni cu Auguste Rodin, celebritate a școlii impresioniste de sculptură. Brâncuși a refuzat să rămână în atelierul acestuia, spunându-i „că în umbra marilor copaci nu crește nimic”.
În aprilie 1908, expune un portret de bărbat la „Salon de la Société Nationale des Beaux-Arts”, iar în toamna aceluiași an participă la Salonul de toamnă cu trei lucrări („Portretul lui G. Lupescu”, „Cap de copil” și „Orgoliu”), în care se simte influența rodiniană. Cum „în necesitatea ei de împrospătare, vitalizare, înnoire, arta modernă a stabilit noi legături cu folclorul mai vechi ori mai recent, cu diferitele modalități stilistice ale artelor primitive” (Petru Comarnescu), în acea emulație și efervescență artistică pariziană, Brâncuși, spirit neliniștit, începe să privească mai mult la zestrea de acasă, pe care o purta cu sine ca pe o prețioasă nestemată. El gândește modalități de expresie noi, apelând la arta veche egipteană, la frescele bizantine, dar mai ales la stilizarea din arta populară românească, ale cărei tradiții le cunoștea atât de bine. Lucrările „Rugăciunea”, „Sărutul” și „Cumințenia pământului”, realizate în perioada 1907-1910, sunt considerate de critica de artă ca fiind cele ce marchează cotitura în creația sa.
„Rugăciunea” a fost concepută pentru un monument funerar din Cimitirul „Dumbrava” din orașul Buzău, comandat de Eliza Stănescu, văduva avocatului Petre Stănescu. Împreună cu portretul acestuia, ea face parte dintr-un ansamblu monumental. Imaginea este realizată într-o formă sintetică, epurată de detalii. Femeia este înfățișată în poziția în genunchi, adusă ușor de spate, capul îi este plecat în semn de evlavie și pioasă reculegere, iar privirea caută mai mult spre interior. Mâna dreaptă o ține strânsă la piept, cea stângă este suprimată mai jos de umăr, modalitate întrebuințată de Brâncuși și în execuția bustului pictorului Nicolae Dărăscu. Modelajul se bazează pe stilizarea în spiritul tradiției bizantino-românești.
Artistul evită paralelismul perfect al membrelor inferioare, împingându-l puțin înainte pe cel din stânga, creând senzația de mișcare abia perceptibilă a șoldului. De asemenea, el rupe echilibrul clasic al proporțiilor canonice ale corpului uman pentru ca subiectul (femeia îngenunchiată) să nu apară ca o înghesuire a elementelor componente (membre, tors, grumaz), așa cum se întâmplă de obicei în realitate. Geometrismul subtil, excluderea oricărei urme de carnal și de senzualitate vorbesc despre preocuparea primordială a sculptorului de a surprinde esența spirituală a actului în sine a rugăciunii.
„Brâncuși, notează criticul de artă Barbu Brezianu, a reușit să imprime „Rugăciunii” o austeritate aproape canonică, și să redea acel sentiment de smerenie și evlavie al îngenuncheatei care intercede pentru defunctul a cărui efigie se află în față - și asta numai prin câteva simple trăsături exterioare; genuflexiunea și gestul de închinare al mâinii drepte. Procesul de esențializare apare acum desăvârșit” („Brâncuși în România”, Ed. Bic All, 1998).
Realizată în bronz (111,4 x 45,2 x 130 cm), expusă în 1910 la Paris, compoziția statuară „Rugăciunea” a fost amplasă în 2014 în Cimitirul „Dumbrava”, având un soclu din piatră de Măgura (65 x101 x 96,5 cm). În 1956, a fost adusă la București, cu prilejul expoziției omagiale consacrate aniversării a 80 de ani de existență a lui Brâncuși, iar în 1958 a fost achiziționată de Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România (azi, Muzeul Național de Artă al României) de la Eliza Stănescu. În locul ei a fost așezată o copie din piatră artificială, ulterior înlocuită cu o replică turnată în bronz, furată în 1996, găsită în 1998 și iarăși furată în 2005, fără a mai fi recuperată. În 2014, Rotary Club Buzău reușește să strângă fonduri pentru realizarea unei copii după originalul de la Muzeul Național de Artă al României și să repună „Rugăciunea” pe soclul din cimitir. Copia a fost turnată la Arad, mulajul fiind executat de sculptorul buzoian Ciprian Dominoschi.
O copie a primului exemplar din bronz se află din 1964 ca monument funerar și în Cimitirul Belu, an când la propunerea istoricului de artă Radu Bogdan s-au grupat mormintele pictorilor Ion Andreescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu și Theodor Pallady. Turnarea în bronz a fost supravegheată de sculptorul Nicolae Crișan. Originalul din ghips a fost donat de artist Muzeului de Artă Modernă din Paris.
Bustul lui Petre Stănescu a avut și el o soartă asemănătoare. Prezentat în 1976 la expoziția Centenarul nașterii lui Constantin Brâncuși, a fost cumpărat în 1992 de Muzeul Național de Artă al României, înlocuit cu o replică turnată în bronz, dispărută în 1995, descoperită în 2016 și donată în 2019 Muzeului Județean Buzău, împreună cu „Rugăciunea”, de către urmașii familiei Stănescu. Din 19 februarie 2020, dată când a fost reinstalat bustul lui Petre Stănescu, cele două opere de artă sunt iarăși la locul lor, iar aleea pe care se află a fost denumită Constantin Brâncuși.
V. G. Paleolog, unul din exegeții operei brâncușiene, scriind despre această lucrare, menționează că, la vremea când a fost creată, „ea nu a fost pentru lumea inițiată a artelor numai o sculptură remarcabilă a unui talent promițător, ci o sculptură care se vroia program și însemna o înnoire”. Faptul că artistul român a avut și curajul să încalce canoanele de până atunci în artă, însemna dobândirea celui mai prețios bun al său, acela al dreptului la libertatea formelor de exprimare plastică.
