Primele trei reprezentații ale montării lui Cătălin Vasiliu (repetiția generală, avanpremiera și premiera), după piesa lui Albert Camus, au provocat o adevărată furtună mediatică pe Facebook, reacțiile, toate pozitive, din ce am observat, salutând un adevărat eveniment teatral, unde Teatrului i se recunoaște, și la propriu, prin replicile rostite pe scenă, rolul de blând educator și creator (sau deșteptător) de conștiințe.
Desigur, filosofia lui Camus, transfigurată și în teatrul său, poate fi mai mult sau mai puțin dificilă, dar în general „gândirea” francezului poate fi prietenoasă cu publicul (cititor sau nu), chiar și când abordează subiecte precum raporturile dintre Putere (a ieșită de sub control rațional) și Arte (ale poporului, elitelor sau nu)... Desigur, un împărat tânăr și înnebunit de putere și/ sau de durere, poate fi doar un pretext, atât pentru scriitor, cât și pentru regizor. Și este și pretext, dar mai ales dovada vie, mai mult decât vie (apropo la izvorul istoric care povestește că în timp ce era asasinat, Împăratul striga „Sunt încă viu!”) că omul poate fi rău în fel și chip, dar nu se poate manifesta ca un criminal în serie sau ca un genocid decât dacă cei din preajma sa îl susțin! Demonstrația lui Vasiliu este clară (și prin alegerea unor costume parțial color, adică, pardon, parțial mai din zilele noastre!), dar mai ales prin cuvintele și jocul actorilor, în care Cristi Gheorghe nu poate fi decât imperial (sic!) în rolul lui Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus, poreclit Caligula (n. 31 august 12 d.Hr. – d. 24 ianuarie 41 d.Hr., care a fost împărat doar aproximativ patru ani.
A relata ceea ce reușește să facă Actorul din personajul(-cheie de infern) - care se prea poate să fi fost, ca personalitate istorică, ispitit de gânduri reformiste interesante, până să fi înnebunit, dacă nu chiar să fi fost calomniat, cum se mai întâmpla, de către opozanți -, ar fi imposibil, mai ales că gândirea regizorului ni-l pune într-o aproape continuă apariție lângă personajul simbolic al copilului (interpretat de Vlad Cristian Gheorghe), semnalându-ne că orice tiran a fost și el copil, că orice om poate păstra în el rămășițe ale umanității reale, că atunci când este vorba de condiția umană idealurile și puritatea te pot înnebuni, câteodată, dacă este un caz fericit… nefericit ș.a.m.d. Într-un fel, Camus și-a imaginat cum ar fi ca un tiran, un dictator să fie și poet sui generis (oh, Nero!), poate chiar se gândea și la Hitler (piesa este scrisă în 1938/39, este jucată în 45), de fapt scriitorul și filosoful (absurdului) se joacă cu o anumită ambiguitate, încercând să salveze ceva din posibila nevinovăție a tinereții, plasând vina către nebunie (primul sau al doilea interpret pe scenă, Gérard Philipe respectând indicațiile scriitorului), un fragment din „Carnetele” lui Camus relevând o situație care se potrivește sfârșitului epocii noastre (sic! Poate că nu!): „Nu, Caligula nu este mort. El este aici și aici. El este în fiecare dintre voi. Dacă ți s-ar da puterea, dacă ai avea o inimă, dacă ai iubi viața, l-ai vedea dezlănțuit, acest monstru sau acest înger pe care îl porți în tine. Epoca noastră moare din cauza faptului că a crezut în valori și că lucrurile ar putea fi frumoase și ar înceta să mai fie absurde. Adio, mă întorc în istorie unde am fost închis atât de mult timp de cei care se tem să iubească prea mult.” Cătălin Vasiliu alege probabil să pună altfel accentul, Cristi Gheorghe este condamnat… de Destin (apropo de replica cu Destinul) să nu cunoască mila și iubirea (dar primul gest, apropo de relația de scenă cu Copilul, după ce se termină… rolul, este să sărute mâna copilului!) față de insanitatea personajului, celelalte personaje încearcă, cât se poate, să împace demnitatea cu supraviețuirea prin compromis, uneori înfruntând Disprețul aproape satanic (dacă este să dăm o tentă creștină unui gânditor care a luptat împotriva ideologiilor și abstracțiunilor care au deturnat și deturnează umanul)... Iată care sunt acestea, Primul slujitor, Aurelian Gheorghe, și Al doilea slujitor, Theodor Crețu, fiind obligați să nu nuanțeze prea mult (ca fapt divers și comic, ei sunt strigați în timpul reprezentației, la un moment dat, chiar cu prenumele lor!): Caesonia este Carmen Albu, Ciprian Braşoveanu este Helicon, Vlad Volf Scipio cel Tânăr, Ana Maria Ciucanu Cherea, Vlad Jipa Senectus, Ştefan Forir Metellus, Robert Ioan / Vlad Ajder a fost Patricius pe 7 februarie (mai joacă și Robert Ioan acest rol), Vlad Vasiliu Mereia, Mihai Păun Mucius, Elena Emandi - Soția lui Mucius/Poezia dansatoare…
Alegerea unui final mai abrupt decât în textul piesei (pentru cele două personaje, Caesonia și Caligula), prin asasinarea „altfel” a Caesoniei, este și o aluzie la graba de astăzi a lumii și la sportul Puterii absolute, după cum ar reieși după unii, golful (scuzați spoilerul!)... Desigur, sportul acesta nu trebuie interzis, așa cum nici numele unor golfuri nu ar trebui schimbate arbitrar, dar Istoria dă tot felul de lecții… Finalul fiind și despre felul că asasinii sunt de cele mai multe ori necunoscuți sau surprinzători! Cătălin Vasiliu și echipa sa se dovedesc la fel de convingători ca întotdeauna, și prin alegerea „repertoriului”, actorilor, scenografiei (Daniel Divrician), muzicii (Costas Ivanov; leit motivul obsedant trimițând cu gândul către Max Richter și variațiunile sale în ceea ce privește foliile clasice!), coregrafiei (Elena Anghel). Regia tehnică și sufleor: Jeana Lungu, operator sunet: Dan Nedelescu și operator lumini: Emil Pleșa. Bref, dacă sunt persoane care se duc la teatru doar pentru comedii (unele ușoare), pentru divertisment/ entertainment, chestiuni dulcegi și siropuri existențiale, cu finaluri fericite ca-n povești, mai bine se abțin. Pe scenă este o fântână în care personajele se mai și privesc din când în când, narcisic sau nu. Nu vă uitați nici acolo! Că nu se știe… Dar dacă sunteți precauți, înțelepți, veți merge să învățați să vă feriți de cei care sunt mereu printre noi și pot deveni complicii unor precum Caligula, nu degeaba comparat uneori și cu Ceaușescu (cam ca nuca în perete, deși soții Ceaușescu aveau și pasiunea de a tăia spectacole și filme! Și cred că le-ar fi plăcut și normarea cu opt ore ale actorilor și nu numai din lumea teatrului!): tradus, Caligula însemna Cizmulița, iar Cârmaciul nostru era calificat ca și cizmar! O meserie de altfel nobilă!
Dar iată ce spune regizorul Cătălin Vasiliu pe site-ul Teatrului "Fani Tardini", a cărei producție este noul „Caligula” (În România, una dintre cele mai apreciate producții a fost în 1996, la Teatrul Bulandra, regia lui Mihai Măniuțiu, avându-i în distribuție pe Marcel Iureș în rolul împăratului Caligula și pe Oana Pellea în rolul Caesonia.): „Un text clasic cu dimensiuni politice poate fi o provocare, dar și o adevărată extravaganță, mai ales când vorbim despre despotism și tiranie. În acest spectacol, tema centrală este efectul malefic al puterii asupra celui care o exercită. Îl puteți admira pe Cristian Gheorghe în rolul lui Caligula, într-un tur de forță, traversând o Romă fantasmatică și conceptualizată, provocatoare vizual și emoțional, cu scenografia lui Daniel Divrician, care amplifică pericolul unei minți bolnave de putere. Un spectacol despre o lume în ruină, unde rațiunea se pierde, iar omul de rând se confruntă cu propria cădere în haos.”
