* Poetul se însănătoşeşte după tratamentul doctorului Obersteiner, la Ober Dobling, de la Viena
Am prezentat în ultimele trei numere ale suplimentului „Weekend Magazin” despre relaţia care a existat între Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu. Ne întoarcem în timp şi vom prezenta câte ceva despre evenimetul din vara anului 1883, internarea fortaţă a lui Eminescu în ospiciul doctorului Şuţu, şi câteva aspecte care trebuie spuse în legătură cu atitudinea unor persoane din preajma sa...
Ioan Slavici în „Amintiri” ocoleşte acest capitol - al biletului trimis de prima sa soţie către Maiorescu - care îl „diagnostichează” drept nebun. Cert este că în acel moment Ioan Slavici era plecat la o clinică din Viena pentru probleme de sănătate.
- Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în urma cercetărilor aţi ajuns la concluzia că moartea lui Eminescu nu s-a datorat acelei inventate nebunii, diagnostic pus de prima soţie a lui Ioan Slavici, ci dintr-o altă cauză...
- Eminescu a fost izolat şi pe acest fond a suferit o depresie mare. Cercetând arhivele şi constatând acestea, am vorbit la rândul meu cu psihiatri despre ce înseamnă această boală şi am înţeles că depresia este o boală din care îţi poţi reveni, dar din alienaţie mintală, din nebunie, cum au susţinut detractorii lui nu-ţi poţi reveni. Drept dovadă, Eminescu şi-a revenit.
- Doctorul Şuţu a lăsat vreo însemnare despre diagnosticul lui Eminescu?
- Nu, nu am găsit nicio însemnare despre boala şi internarea lui Eminescu.
- Nu s-a găsit chiar nimic, nimic?
- Nu. De aceea, doctorul Şuţu s-a făcut vinovat şi de alt lucru extrem de grav, anume acela că el a făcut autopsia lui Eminescu şi a luat creierul lui pentru studiu şi, în plină vară, l-a pus în fereastră unde a stat la soare timp îndelungat.
- Era o modă, aceea de a câtări creierul? Sau era la mijloc altă curiozitate a lui Maiorescu şi a doctorului Şuţu, de exemplu dacă mercurul cu care a fost „tratat” Eminescu i-a afectat creierul?
- Ce studiu mai poţi să faci dintr-un creier care a stat la fereastră în soare? Acestea sunt nişte lucruri de o gravitate extremă. Nu este doar Maiorescu vinovat, ci este un întreg cerc vicios.
- Să revenim în vara-toamna anului 1883. După o vreme, Eminescu a ajuns la o clinică din Verna. Cine i-a întins această mână?
- Prietenii lui, când au văzut cum merg lucrurile, au fost cei care l-au trimis la Viena. L-au ţinut acolo câteva luni...
- Dintr-o scrisoare adresată prietenului său Chibici Râvneanu, asupra conţinutului său făcând referiri Ziarul „Lumina” în 16 ianuarie 2012, reiese că Eminescu a fost pus pe picioare...
- Da, de doctorul Obersteiner, la Ober Dobling, din Viena, unde a fost dus de doctorul Constantin Popazu, vărul lui Maiorescu; partea gravă este că şi aici s-a pierdut fişa medicală... Nu ştiu cum l-a tratat doctorul Obersteiner, dar s-a însănătoşit şi în câteva luni Eminescu a revenit în ţară. Deci, încă o dovadă că nu a fost alienat mintal, aşa cum au insinuat duşmanii lui, ci a avut o puternică depresie, de vreme ce doctorii vienezi au ştiut cum să-l trateze. Şi interesant, nici nu au ţinut cont de diagnosticul cu care Eminescu plecaseră din România... Ei l-au tratat cum au ştiut mai bine...
- Din aceeaşi scrisoare reiese că Eminescu era vizitat la Viena de Maiorescu, al căruit tată fusese în slujba autorităţilor Austro-Ungare. Eminescu notează că era frecvent vizitat de doctorul Constantin Popazu, la insistenţele căruia a şi fost dus la Viena... Aici fişa medicală poate fi văzută?...
- Punând cap la cap însemnările, evenimetele, aşa am eu sentimentul că fişa medicală a existat, dar că au fost persoane care au ştiut să o sustragă la vreme, ca să rămână în continuare acel diagnostic...
- Este important să aflăm ce a făcut Eminescu după ce a ieşit din clinica vieneză. A revenit la cotidianul „Timpul”?
- Nu. Eminescu iese de la Clinica din Viena însoţit de prietenii săi şi merge într-o călătorie în Italia. Nu are nicio manifestare de nebunie, admiră monumentele, se întoarce în ţară, dar nu se duce la „Timpul”, ci se duce la „România liberă”, adversarii lui Titu Maiorescu. (va urma)
Slavici despre Luceafărul poeziei româneşti
Religiozitatea mai presus de toate
”Eu crescusem în biserică, iar Eminescu cunoștea la vârsta de douăzeci de ani nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru și Buddha și punea religiozitatea, orișicare ar fi fost ea, mai presus de toate. Dacă aș fi cunoscut dar și eu lumea în care se zbătea dânsu, n-am mai fi avut de ce să discutăm. Abia însă târziu și numai încetul cu încetul am ajuns să mă încredințez că el avea dreptate când îmi spunea că e multă răutate în lume și că mă convinge că e lipsit de judecată cel ce pune temei pe bunele porniri ale oamenilor și că, vorba lui statornică, buni sunt numai cei proști: trebuia să mă izbesc cum se izbise dânsul de toate și să simt durerile prin care trecuse el, pentru ca să-l înțeleg. El îmi spunea însă că sunt prea lipsit de cultură pentru ca să-l pot înțelege și-și dădea silința să mă lumineze. El lucra pe timpul acela la traducerea operei lui Kant asupra rațiunii pure, era plin de Spinoza pe care-l citise de curând și citea pe Fichte. ˝Tu, îmi zise el într-una din zile, să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să începi cu Schopenhauer...” ”Pornind de la gândul transcedental al stăpânirii de sine, Schopenhauer deosebește în om caracter inteligibil și caracter empiric. Mie mi se pare deosebirea mai luminoasă dacă vom pune întrebarea așa... Cum voia Eminescu însuși să fie... Era un om cu trebuințe puține, dar cu apucături boierești care știa să sufere și să rabde fără ca să plângă și respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar...”
”Cât privește viața sexuală, Eminescu era de o sobrietate extraordinară. El niciodată nu vorbea despre femei decât având în vedere partea ideală a ființei lor și disprețuia pe oamenii care aleagă după ˝fuste˝ ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvârșire platonice, lucruri despre care se vorbește numai cu un fel de religiozitate, și numai ademenit și răpus putea el să aibă și legături care nu sunt curate, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua când a putut să-mi zică: ˝În sfârșit, am scăpat!˝
Păcatul lui cel mai mare și hotărâtor era lipsa de rânduială în traiul zilnic: când se așeza la masa de lucru, fie că scria, fie că citea, nu mânca zile întregi și petrecea nopțile în nedormire. Nu suferea de insomnie și avea multă poftă de mâncare o dată pentru trei inși. Uita însă să mănânce și nu se îndura să doarmă, deși părerea lui statornică era că cea mai plăcută parte a vieții e cea petrecută în somn, când ești fără ca să fii și să simți dureri...”
Ioan Slavici - Amintiri
