Nici prin cap nu mi-a trecut că o premieră la Teatrul de Păpuşi poate fi o adevărată aventură pentru un reporter destul de încercat, cum mă consider.
Ajung la ora potrivită la teatru, dar constat că am venit totuşi târziu. Micuţa sală e ticsită, nu mai ai unde să arunci un ac. Mulţi copii au fost nevoiţi să facă cale întoarsă, stropind cu lacrimi treptele teatrului, spre disperarea părinţilor, care nu ştiau ce minunăţii să le mai promită, ca să uite de „Don Quijote”. Zic bogdaproste că pe fiică-mea reuşesc să o "mituiesc" destul de uşor cu o plimbare împreună cu tati, la acvariul de la Grădina Botanică.
O aventură
Eu încerc să-mi fac treaba cu conştiinciozitate. Dar nu reuşesc să prind nici un colţişor de loc în sală. După ce iau cu asalt toate intrările, fără niciun rezultat favorabil, o doamnă care lucrează în teatru îmi recomandă să merg „sus, la Lucian, la cabina tehnică”.
Drumul până acolo – o aventură. Urc nişte scări prin întuneric, mă împiedic, dar meseria cere sacrificii. Deschid o uşă, intru.
E ceva mai multă lumină, dar surpriză – am ajuns în podul teatrului de păpuşi. Deja nu mă mai pot simţi ca un simplu spectator şi reporter de serviciu la premieră. Sunt chiar Alice în Ţara Minunilor. Parcă aş face cale întoarsă, dar doamna care mă însoţeşte îmi arată necruţătoare spre o altă uşă aflată ceva mai încolo.
O călătorie în timp
Îmi iau inima-n dinţi şi străbat printre bârne şi tone de praf porţiunea de pod care mă desparte de cealaltă uşă. Un fel de chicoteală îmi gâdilă pieptul şi gâtlejul, semn mi-a reînviat spiritul de aventură pe care-l uitasem în podul bunicilor. Mai cobor nişte scări în spirală şi ajung în cabina băieţilor de la tehnic, unde e înghesuială mare.
Mă cuibăresc cuminte pe ultima treaptă, încercând să văd cât mai bine scena. După mine apar ca nişte refugiaţi fiul şi soţia lui directorului teatrului Stelian Stancu şi regizorul spectacolului „Don Quijote” – Cătălin Vasiliu. Doamna Stancu, subţirică, se strecoară până la scaunul sunetistului Lucian. Fiul directorului şi Cătălin Vasiliu rămân undeva, deasupra mea pe scara în spirală, încercând să zărească, din poziţii contorsionate, ce se întâmplă pe scenă.
Lumina de atmosferă medievală, teancurile de cărţi împrăştiate peste tot mă fac să mă simt ca pe vremuri, când citeam romane cavalereşti, cu lanterna, pe sub plapumă, de dragul aventurii.
Un spectacol
Daniela Drăgulescu – scenografa noii poveşti de la „Gulliver” - reuşeşte să ne invadeze inimile şi minţile cu o altă lume. Suntem pe vremea când cavalerul Don Quijote se lupta cu răul, cu întunericul şi cu tot felul de primejdii, mai mult sau mai puţin imaginate, în numele iubirii pentru Dulcineea. În faţa ochilor ni se perindă cavaleri în armuri de carton, mori de vânt, slujitori burtoşi şi şugubeţi, hangii şi slujnice, dar şi himere uriaşe care fac întreaga sală să vuiască de strigătele copiilor.
Pasajul în care Don Quijote (Stelian Stancu) o descrie pe Dulcineea este realizat cu multă inspiraţie de regizorul Cătălin Vasiiliu, dar şi de cel care semnează muzica originală a spectacolului – compozitorul Dan Bălan. În timp ce cavalerul de la Mancha, prin ochii îndrăgostitului, o vede pe doamna inimii sale frumoasă, scutierul său Sancho Panza (Marian Sterian) nu observă decât o ţărancă obişnuită, chiar urâţică. Cei doi parcă ar vorbi despre două persoane diferite, iar în scenă se perindă două femei, care apar şi dispar, în funcţie de cel care le evocă.
O altă poveste de dragoste, pusă pe muzică este cea dintre celebra Rosinanta – iapa lui Don Quijote şi măgarul scutierului sau. Supăraţi că nu prea primesc de mâncare pentru că stăpânii sunt prea ocupaţi să se lupte cu himerele, cei doi bidivii plănuiesc să le facă acestora cadou un… catâr.
Văzând spectacolul, am realizat că într-adevăr Cătălin Vasiliu a avut o sarcină grea să adapteze textul lui Cervantes, dar s-a achitat cu bine de ea. Povestea are ritm, e antrenantă, copiii s-au bucurat de spectacol, au fost dornici să-i dea o mână de ajutor lui Don Quijote chiar dacă misiunile acestuia erau întotdeauna imposibile, semn că pe tărâmul realităţii, măcar ei rămân singurii dispuşi să viseze la lucruri frumoase care nouă, celor mari, ni se par iluzorii.
Politică şi teatru
Iluzorie rămâne şi lupta autorităţilor gălăţene pentru a crea un spaţiu de spectacol adecvat pentru cei mai mici şi cei mai inimoşi iubitori de teatru ai urbei.
Nu este normal ca un copil care vine cu drag la teatru să fie întors de la intrare pe motiv că nu mai sunt locuri. Ce poţi să-i spui? Cu ce să-i usuci lacrimile? Cu explicaţii de genul „Primăria nu are bani să cumpere şi să renoveze Teatrul de Păpuşi, astfel încât să încapă toţi copiii în sală”?
Este inadmisibil ce se întâmplă şi propun, dragi părinţi, să pichetăm Primăria până li se va da copiilor noştri un teatru mai mare, pe măsura inimilor lor mari. Nu-i aşa că m-am molipsit de la Don Quijote?
N.R. Într-unul dintre numerele viitoare al ziarului vom reveni cu declaraţiile autorităţilor
