În Anul Domnului 2009, an închinat Sfântului Vasile cel Mare (+379), însuşi Marele Dascăl şi Stâlp al Bisericii Primare Creştine a binecuvântat pământul Dunării de Jos, la Galaţi.
A ajuns la Galaţi, se înţelege, din purtarea de grijă a Arhiereului locului - Prea Sfinţitul Casian Crăciun, Ierarhul care de douăzeci de ani ară şi seamănă în ogorul sufletului creştinesc, în Eparhia Dunării de Jos, eparhie ce numără peste un milion de suflete din judeţele Galaţi şi Brăila. Din prietenia Înalt Prea Sfinţitului Dionisie - Arhiepiscopul de Corint, a ajuns pe 16 martie, la Galaţi, şi o Raclă cu veşmântul Sfântului Cuvios Patapie (+463).
S-au alăturat în rugăciune Înalt Prea Sfinţitul Antim, Arhiepiscop de Alexandropoulis - Grecia, care a oferit spre închinare creştinilor gălăţeni Moaştele celor Cinci Mucenici din Samotracia. Neomartiri care au pătimit pentru Hristos în Grecia, în veacul al XIX-lea în vremea ocupaţiei otomane.
În toate aceste zile, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci, a fost înălţător să constatăm că Biserica de la Dunărea de Jos nu este puternică doar prin numărul mare de biserici aşezate temeinic în ultimii douăzeci de ani, prin grija Arhiereului nostru. Biserica e trainică nu prin nenumăratele şantiere de restaurare la vechile biserici şi mănăstiri aflate în patrimoniul românesc, parte a istoriei şi a sufletului românesc, ci Biserica de la Dunărea de Jos este puternică pentru că Biserica este vie şi a devenit zilele acestea şi mai vie. Cale de patru zile, pelerinajul a fost o rugăciune continuă, neîntreruptă, prin prezenţa creştinilor gălăţeni în număr mare la întâlnirea cu Sfinţii lui Dumnezeu.
Biserica vie
Într-o lume secularizată, în care „omul culege numai îndemnuri la neascultare, la nerăbdare” (preot dr. Dumitru Stăniloae), timp de patru zile, la Galaţi, strada Domnească a devenit cale ce ducea într-un singur loc - Catedrala Episcopală a Galaţilor. Prin participarea la viaţa Bisericii, creştinii încercând astfel să se înalţe deasupra valurilor vremii, să se identifice cu năzuinţele de veacuri ale poporului român, ale înaintaşilor, uitând de criza spirituală care a pătruns în toate ungherele vieţii socio-economice din ţara noastră.
Uimirea noastră, şi nu numai a noastră, este şi mai mare, pentru că în toate aceste zile vremea nu a fost deloc prielnică unui pelerinaj. Ba a fost lapoviţă, ba a plouat şi a bătut vântul, ba nori negri s-au abătut asupra oraşului. Dar dorul pelerinilor gălăţeni şi brăileni a învins toate aceste piedici, confirmând încă o dată că românul e un „aristocrat cu sufletul”; ne referim la acea aristocraţie duhovnicească, a cărei flacără este întreţinută de Duhul lui Dumnezeu care s-a arătat în lume la Cincizecime, cu două milenii în urmă.
De atunci, la multe nedreptăţi a fost supus creştinul român, însă peste toate a trecut stând în „Biserica părinţilor părinţilor noştri”, la sfat cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi. Cine înţelege că este fiu al Bisericii lui Hristos nu se va sfii să meargă în Casa lui Dumnezeu, acolo de unde ne vine toată darea cea bună. Aceste gânduri, aceste impresii ni le-au împărtăşit mulţi dintre pelerini, câteva mărturisiri le-am reţinut şi noi.
Campioana noastră... Doina
În 18 martie, s-au adunat la Catedrala Episcopală creştini din cele două judeţe, iar un şir lung de pelerini se întindea până în strada Vultur. Între ei, o fostă campioană naţională la caiac-canoe, Doina Lăpuşneanu, care are astăzi 51 de ani. Are o operaţie grea la coloană şi, cu tot frigul, ne-a impresionat şi ne-a dat pildă despre cât de mult contează în viaţa unui om voinţa, dorinţa şi dorul de necuprins.
„Stau de două ore la rând şi a fost nevoie să mă plimb puţin ca să mă încălzesc, ne-a spus doamna Doina. Mi-am dorit să vin la Sfântul Vasile şi la Cuviosul Patapie să-i rog să ne aibă pe toţi în pază ai casei. Să-l aibă în pază şi pe Prea Sfinţitul Casian, care ne-a oferit multe bucurii, de fapt, singurele noastre bucurii în ultimii ani. Mi-am luat şi flori şi cu toată ploaia şi cu tot frigul, mă bucur că mi-a dat Dumnezeu putere. Acum a durat puţin aşteptarea, dacă mă gândesc că într-un an am stat două zile şi două nopţi la Iaşi. Dar am simţit şi atunci şi acum că întineresc, pentru că Dumnezeu e mare...”
Nădejdea doamnei Speranţa
Miercuri, în jurul orei 11,00, pelerinii curgeau valuri, valuri pe Domnească. Am văzut şi autocare care aduceau creştini din cele două judeţe, însoţiţi de preoţii lor. În timp ce în Catedrala Episcopală cei doi arhierei slujeau Sfânta Liturghie, şirul pelerinilor era consistent. Lângă şirul lung, o femeie, care după vorbă, după port se vedea clar că vine de la ţară. S-a uitat lung, cu jind… „Veniţi aici, în rând!”, a invitat-o o tânără.
Nimeni nu a comentat, iar cei din jur au aflat că doamna Speranţa (în vârstă de 59 de ani) venea de la Tătarca. „Am venit să iau tratamentul, pentru că am avut două accidente vasculare, ne-a spus femeia. Aseară m-am rugat la Dumnezeu ca dacă ajung aici să mă ajute cumva să mă închin şi eu la Sfintele Moaşte, că nu am ocazia să fac asta în fiecare zi. Îi dau slavă lui Dumnezeu că mi-a scos în cale oameni aşa buni…”
Şi cum toţi cei din jurul doamnei Speranţa purtau în mâini flori de primăvară şi busuioc, pe lângă bineţe, creştinii i-au oferit doamnei Speranţa şi câteva flori şi un loc sub umbrelă…
Pelerinajul din această primăvară a fost o lecţie a comuniunii şi împăcării cu Dumnezeu. A fost o lecţie a solidarităţii creştine, pe care e bine să nu o uităm prea repede, lecţie pe care sub aspectul omeniei şi al solidarităţii creştine trebuie să o repetăm zi de zi, clipă de clipă.
